Cuvinte despre literatura-celor - care-au-învățat - să-scrie-după - 1989

Nu înțeleg ce înseamnă „Noua literatură”. Nici nu cred că putem vorbi despre așa ceva decât dacă vrem cu tot dinadinsul să-i amuzăm pe ipoteticii noștri cititori de peste un deceniu sau două. Această asociere de termeni pare a fi un slogan publicitar ca și „Votați literatura tânără”, un slogan extrem de eficient și de bine gândit. Dar comentatorii literaturii nu trebuie să opereze cu astfel de formule. Editorii pot să atragă atenția cititorilor asupra faptului că aceștia tocmai se află în fața unor cărți scrise de niște autori tineri, dar asta nu presupune automat că respectivii scriu „literatură nouă”. În caz contrar, istoria literaturii nu ar fi altceva decât o succesiune de noi literaturi. Și nu e chiar așa, oricât de tentați am fi să cedăm în fața unei astfel de definiții. Vorbind despre producțiile literare ale celor care au învățat să scrie după 1989, am putea afirma că acestea pot fi organizate în două direcții principale. Prima este, să zicem, Literatura Momentului Zero: ea are curajul de a lua totul de la început, are impertinența de a pune între paranteze decenii întregi de experiență livrescă. Îi convin termenii: simplitate, anti-elitism, frondă, scandal, sinceritate, egocentrism, poză, cool. Și este acceptată de către un anumit segment de public pentru că nu-i impune complexe culturale. Cititorul nu se mai simte blocat între marile cărți ale omenirii pe care nu a avut vreme să le citească. Poate savura liniștit pagini de literatură fără să primească din partea autorului bobârnace savante și pline de înțelesuri ascunse. O altă direcție ar putea fi cea care ține cont, în egală măsură, de experiența literară anterioară și de rezultatele efortului „revoluționar” al literatorilor din prima categorie. Aceasta se folosește de experiment fără a fi ea însăși experimentală. Cititorul simte aerul proaspăt al inovației, dar nu are și reacția de respingere față de noutățile absolute. Primul tip literar șochează, poate eventual să schimbe ceva la nivelul mentalității, provoacă reacții în presă, luări oficiale și oficioase de poziție. Al doilea tip este cel care la un moment dat se va clasiciza după ce va fi marcat o perioadă de timp spiritul vremii. Literatura-celor-care-au-învățat-să-scrie-după-1989 este deocamdată la stadiul ieșirii dintr-o criză autoimpusă. Majoritatea autorilor au scos mai întâi la iveală refuzul de a scoate cu adevărat ceva la iveală. Au apărut în fața lumii cu dezinvoltura celor care nu au cum să piardă o bătălie pierdută de către aproape toți scriitorii anilor ’50-’90. Devin uitați „cu premeditare” postbelici cu nume sonore, sunt minimalizate operae magnae ale ultimelor două decade din comunism. Vorbim despre criză autoimpusă pentru că noilor veniți le displac „maeștrii spirituali” proveniți din instituțiile culturale, considerate definitiv compromise. În aceste condiții, tinerilor scriitori nu le mai rămâne decât să-și contemple și apoi să-și proclame independența (sinucigașă social) față de orice sistem. Ar fi binevenite câteva exempe. În anul 1997 a apărut la Iași Asociația culturală „Ou Topos” (fără loc). Aceasta a editat pe cheltuiala membrilor săi o revistă, a înființat și o editură la care s-au tipărit zece volume de poezie și proză, într-o colecție numită nici mai mult nici mai puțin decât „Noua literatură”. În cadrul ședințelor asociației s-au citit grupaje de texte poetice și romane (în întregime!), s-a proclamat renașterea spiritului critic și s-au conceput manifeste radicale antiopzeciste. Lipsită de o audiență mai largă decât cea locală, gruparea s-a autodizolvat curând. În schimb, mult mai vizibili din punct de vedere mediatic au fost fracturiștii care și-au lansat, relansat și rerelansat „Manifestul fracturist” până când acesta a căpătat notorietate. Aproximativ concomitent cu outopiștii, fracturiștii au adoptat un mesaj mult mai radical împotriva opzeciștilor, teoria lor despre arta scrisului și despre relația dintre textul literar și biografie fiind una mai coerentă, dar și mai vulnerabilă din anumite puncte de vedere, asupra cărora nu ne vom opri însă aici. Așadar, cei care și-au asumat starea de criză (în condițiile descrise mai sus) se centrează în primul rînd pe biografia proprie, pe care o exploatează fără prea multă pudoare. Se vorbește despre o nouă etică ce nu prezintă foarte multe particularități comune cu cea acceptată de majoritate, și asta, din dorința de a i se reda individului naturalețea și unicitatea. Personal, consider că anarhismul cultural are părțile sale foarte bune, prin electroșocurile pe care le administrează periodic canoanelor în vigoare, cu alte cuvinte, fenomenul literar este întreținut astfel la parametri acceptabili de vitalitate. Cred însă că, după ce a reușit să se impună prin forța negației, un scriitor trebuie să se preocupe de ceea ce urmează să aducă substanțial cu sine odată cu intrarea sa în literatură. Și atunci trebuie să facă un pas înapoi sau măcar să se uite și în urmă. Vorbeam la început despre cele două direcții existente deja în literatura celor care au învățat să scrie după 1989. Sunt convins că autorii care vor avea un cuvânt foarte important de spus în viitor vor fi cei ce, eliberați de obsesia radicalelor și anarhicelor „fisuri”, vor păși în cea de-a doua categorie, în deplină „conștiință de sine”. Și în final, pariul meu. Cred cu adevărat în Claudiu Komartin, Dan Sociu, Radu Vancu și Ștefan Manasia (dintre poeți) și în Lucian Dan Teodorovici, Filip Florian, Bogdan Suceavă, Florin Lăzărescu (dintre prozatori). Sorin Stoica, cel mai talentat dintre toți, are deja locul său. Despre toți aceștia sunt convins că vor auzi și ipoteticii noștri cititori de peste un deceniu sau două.