sebastian brei

am uitat să zic că avea kylie minogue o piesă f frumoasă (la fel de frumoasă ca ea :p)intitulată confide in me.

Mă gândesc că e aproape un sfert de volum aici. Și nu e singurul ciclu de acest gen de la tine, so, se poate afrima că ai deja un volum (adică inclusiv texte la care să renunți și să păstrezi doar ce e mai bun). De ce am totuși senzația că, în ciuda steluțelor de pe aici, volumul respectiv ar totuși unul mediocru sau, în fine, poate e prea tare cuvântul, dar un volum peste care se poate trece destul de repede. Eu te felicit în primul rând că nu ai scos volumul ăla, deși pariez că ar fi fost destul de ușor să o faci, chiar fără să îl plătești (deși tzone te punea să cumperi un număr de volume, ceea ce nu înseamnă se pare că le plătești :p). Dar gata cu analizele astea semi-malițioase.
Sunt și lucruri bune aici, chiar dacă puține. Mai grav, însă, ele sunt acoperite de o metaforizare excesivă pe alocuri sau locuri comune care mă oftică prin faptul că nu ai vrut (mai degrabă decât nu ai știut, sunt convins) să le eviți.
Adică începutul ciclului îl consider o super ratare. Astfel toată strofa e o metaforă gigant construită pe o comparație care, per se, cred că ar fi fost mai valabilă și sustenabilă oarecum – sufletul ca dantură. Tu trebuia însă să forțezi totul și să îl scuturi, să filozofezi pe voce de înțeleptul satului referitor la prea multe, prea puține, prea mulți, prea puțini (o perspectivă oarecum budistă a unui moromete autohton :D – asta e din zona răutăcioasă). Ideea e că !voi păstra o durere mică și albă!, un vers bun cred, este făcut praf în context (adică 7 cuvinte bune la un număr de peste 50). Secunda strofă însă îmi pare mult mai comună. Sigur că tu pui cuvintele într-o ordine frumoasă, atent la construcție etc, dar fondul rămâne și e unul pașunist rău. Fărășul cu ironia lui (fina?!) nu salvează clișeul cu cioburile, iar construcții de genul !podeaua singurătății! pentru care am senzația că ai o slăbiciune (vezi și !duș de tăcere!) mie mi se par total nefericite întâi ca pur construct, apoi inclusiv la nivel de conținut. Abia următoarele strofe, prin comparație oarecum, îmi par oarecum mai personale și implicit mai credibile, mai puternice. Apoi faza cu dușul e aiurea, !clipele curgând peste trup! e un optzecim fumat, iar versurile !mă iau la trîntă cu Dumnezeu, îl întreb ce are de gînd cu mine pe lumea asta / bineînțeles, El nu-mi răspunde! nici arghezi nu le-ar mai scrie astăzi cred. Finalul textului e oarecum bun, dar lipiri gen !adorm visînd dureri! cred că nu e de utilizat nici când vrei să agați o tipă mai prostuță (deși ipohondria de acolo, mă rog, nu găsesc corespondentul exact acum, e o idee mișto din care s poate scoate, din păcate, mult mai mult).
Al doilea text ține mai bine, dar nu durează mult, mai exact până la !dacă taci poți să auzi mîinile pipăind aripi ca și cum / ar vrea să zboare-mpreună! - come on, unde să zboare? peste lacul singuratic? sau e vb de păsărica lui văcărescu prinsă de inimă nu de cap? oricum ar fi, nu mi se pare deloc că ține. Apoi imaginea morții e ilar de clișeistică – toamnă (unii preferă și iarna, dar să dea naiba dacă mor poeții aștia vara când e cald afară și pe plaje fierbinți sânii fetelor dansează în soare, mai ales al celor care fac topless) sau, mai grav, apus, inevitabil roșiatic că roșul simbolizează el ceva acolo, nu? și în plus nici nu prea există apusuri verzi? Problema e oarecum una dublă, adică nu a fost suficientă asocierea fumată cu toamna, dar ai avut nevoie de încă o asociere, la fel de fumată, cu apusul roșiatic.
Apoi alte greșeli de construct țin de forțarea, de expansiunea unei figuri de stil (la tine mai ales metaforă mascată într-o comparație). Adică mi-ai spus o dată !Dumnezeu strînge oamenii ca pe niște ciorchini! și construiești toată strofa pe schema asta, inclusiv lexical (vezi teasc, de pildă). Aceiași schemă (sau abuz, după mine) din strofa cu farașul și cioburile.
Am citit și restul de texte – vocea nu rămâne aceiași în ciclu, iar combinația de lucruri bune vs. proaste își păstrează proporția, nu tocmai avantajoasă.

p.s. În fine, e posibil să greșesc, deși, cum am mai spus și cu alte ocazii, mă cam îndoiesc.

daca vb de acelasi subiect,
asa este, probabil ca rautatea este blamabila, indiferent de contex, dr o prefer intotdeauna prostiei care nu se poate nici macar intui pe sine. inclusiv in domeniul in care preda (istorie) e varza. sa imi fie mila de el sau de elevii sai?
daca nu vb despre asta, atunci nu inteleg pe se-ul dumneavoastra.

trebuie sa scriu o carte ptr editura polirom pe poetica reveriei la bachelard, in fine, o interpretare semiologica si intempestiva, de la care vreau sa ajung si la versurile lui comohicus (intr-o traducere de origine sarmata aproximativa, un dialect pastuni am senzatia). am nevoie acolo de niste teorii si niste referinte critice romanesti solide care sa fie cat mai credibile si sa imi permita totodata sa blamez o parte din poezia actuala care mizeaza pe futilitate si grotesc de tip gotic empiric sau pe sexualitatea expandata si, totodata extrapolata la nivel psihic.
iar analogia dumneavoastra este una care m-ar putea ajuta.
ati fi de acord sa o imprumut si eu, desigur urmand sa va citez ca atare.
plus ca urmeaza sa prezint si la radio anumite teme din lucrare (la radio romania cultural, am primit deja acordul domnului patapievici, care ma sustine in acest demers) si ma gandeam ca nu o sa gasesc un exemplu mai concret si mai clar.
mi-ati permite sa va citez?
cu multumirile de rigoare ....

intuitile dumneavoastra poetice nu inceteaza sa ma marcheze profund. inclusiv in acest raspuns, poezia este trasata intr-un spatiu atat de curat, de cald, de familiar. analogia aceasta, si dihotomia implicita, intre poezia de_pana_la_usa si poezia de_dupa_usa poate, intre non-poezia optimista si non-poezia sumbra (daca mergem pe niste principii filozofice putem deriva inca doua clase de poezii poezia non-sumbra si poezia non-optimista) fi argumentata teoretic de tractusul lui wittgenstein, in partea secunda daca se face coroborarea cu concluziile studiilor lingvistice ale j.ei kristeva. dar eu abia acum mi-am dat seama, de exemplu, si nici macar ibn hasan in studiile sale dedicate postmodernismului de tip grunge si underground zimbabweian nu reuseste sa dea o explicatie atat de clara si de frumoasa.
mi-ar placea sa va fi avut ca profesor.:D

prea fortat acel !cadavru de brad! si prea pretios cuvantul incontinenta in context.
altfel, un text oarecum nervos, care mizeaza pe o idee buna.

e o adevarata mina de aur, iar la recitire se deschid noi orizonturi ale interpretarii pe linia structuralismul dar si a futurismului unui hlebnicov sau marinov sau hermeneuticii inoxerabile a eternului artistic, asa cum apare ea la ion barbu.
as lega o posibila interpretare chiar de versurile lui comohicus in celebrele diatribe (de o violenta si o gestualitate impetuase) adresate cotropitorilor unui spatiu natal, unui spatiu al esteticului pur. si de aici s ajunge la un fel de mit invers al solarului, ca in pestera lui platon.
f frumos.

că aceasta este o poezie f valoroasă, ptr că este de fapt o artă poetică, niște gânduri ce străbat timpul pentru a se împreuna cerebral și tonic cu tezele argheziene (de la mucegaiuri și noroi se ajunge rapid la !despre baterea covoarelor și despre deratizare!), cu arta poetică a lui amin.escu (ne amintim cu toții de !ce din coadă au să sune, nu!), cimitirul marin al lui valery, mai mult, cu pensees ale lui pascal sau chiar cu monadale leibniziene.
tăietura versului cred că aduce, de asemenea, elemente de noutate și propune, totodată, o nouă dimensiune poetică ce vine în prelungirea patriarhilor poeziei românești, începând de la poemele lui deceneu si comohicus, până la poemele lui nichita stănescu sau dimitrie crudu (care este un patriarh mai mic deoarece nu a murit încă).
o poezie care ar rebui să pună serios pe gânduri orice poet care dorește să rămână în istoria literaturii române (cu putin noroc poate chiar în cea a lui alex stefanescu).

daca e vb de lucruri simple (care altfel is f misto, subscriu). oricum intre expunerea simpla a sentimentelor (a se citi instrumente deficitare) si sentimente simple diferență e sensibilă.
eu le-as spune mai degraba lucruri fumate si rasuflate (iubita, lacrima in batista- care batistsa, desi nu spui, stie toat lumea ca era alba, marea si ea pe acolo, fluturasii ingerasii greierasii etc...) prea tare ca sa mai impresioneze si altceva decat gospodine si telenovelisti.

si tocmai cand ma pregateam sa recitesc cu atentie textele tale si sa iti spun (programasem chiar special chestia asta). acum stiu doar ca, in mare, e ceva ce imi place, desi nu cred ca te iei in serios. dar nu ma pot decat opri aici.

surprinzător, aș putea spune, am avut și eu un punct de vedere pe careî, asta deja culmea, îl consider foarte corect.
cu toate astea am senzația că și dumneavoastră ați avut unul destul de opus, pe care, de asemenea, îl considerați corect.
e vreo problemă?

p.s. cel mul jazz. niet hip hop.

O primă impresie despre textele citite aici, care persistă și după ce fumez două țigări, este aceea că adopți o mare parte din temele, imaginile, șocurile, angoasele și etcaeteraurile unei poezii a autorilor de sex feminin ce se revendică în genere de la angela marinescu (oana ninu, miruna vlada și mult mai puternica elena vlădăreanu), însă, ca persoană inteligentă și cultă consideri că poezia lor e prea tare și atunci te gândești la o combinația nefericită de a amesteca toate astea cu chestii în general mai tradiționaliste. După părerea mea combinația asta este întotdeauna pierzătoare, adică poezia se plasează întodeauna pe la jumătate și nu evoluează în nici o parte. Adică e o mare de chestii foarte proaste amestecate cu altele mai fericite. Să mă explic în mare:

Începând cu luna park, citez !la fel timpul tău în vintrele mele!, ceea ce în termeni creionați mai sus înseamnă sexualitate (nou) + un strop de metafizică (f vechi). Început nefericit al textului, de altfel, unde !goi cum stau îndrăgostiții! nu cred că a fost o idee prea bună și clișeul grosolan gen !îmi cos pielea ta pe trup adânc! (+ chestie de retorică veche, care ambiguizează de fapt, mă refer la poziția adverbului adânc în topica propozției), sunt lucruri care anulează o strofă precum cea secundă de acolo, care impune într-o oarecare măsură, sau pe domnul acela îmbrăcat într-o singură nuanță, care insolitează și e o intuiție fericită cred (tehnică regăsită și în textul de față, unde insolitul e rezervat unei doamne).
Alte apariții sunt parcă pe linia apocaliptică a unui soviagny,cu tendință asta oarecum de automutilare, sacrificială (fără accepțiuni religioase de obicei) mai mult sau mai puțin ar fi prezenta la majorittea autorilor tineri actuali (iar poezia feminină excelează). Dar pe lângă duritatea din mandala, de exemplu, imaginile și ideile de aici sunt o joacă.
Nu doar în luna park, ci și în jane și în antene în cer ai pasaje care trimit spre zona asta, când vocea se dorește hard și iese ceva gen floricele pe câmpii.
Tendința asta de a prelua din literatura feminină post-89 e uneori vizibilă și la nivelul limbajului. Inițial senzația mea fusese aceea că tratezi temele astea cu un limbaj tradițional, dar am găsit ceva care m-a contrazis. În antene în cer, citez !astea sunt așa pustii arată nasol! – deși încerci rareori, deschideri spre limbaj (doar asta am găsit), ele mi se par mai degrabă hilare în context, discrepanța având tendința să gâdile rău cititorul din cauza discursului uzual din poeziiile tale vs. limbajul unei voci colocviale care se simte de la o poștă că nu este a autorului. E fals pentru că vocea care folosește cuvântul nașpa folosește și cuvântul p...a, de exemplu, cu aceiași naturalețe, iar tu nu poți asta, pentrucă tu preferi mult mai călduțul vintre, ceea ce e ok până la urmă, dacă nu încerci să mă păcălești cu !nașpa!.
Într-un text mai scurt precum jane and .. (poate cel mai relevant din perspectiva a ceea ce spun), parcă hățurile scapă totul din mâini, ptr că acolo textul lovește aproape de fiecare dată greșit, lăsându-se furat de locuri mult prea comune. Și dacă începutul pare ok !îngerul păzitor îmi intră prin gură! (ușor forțat, dar mă rog) – la diana geacăr parcă citisem un text în care Dumnezeu se scurge din gură sau ceva de genul, restul m-a înspăimântat. Adică expresii de genul !înghesui sub mine toată imaginea asta și-o înghit cu aer! sau finalul !mă absorb în lutul sub care apun! Arată exact ca hoiturile alea din alt text, adică arată nașpa. Am scos din enumerare !respirăm oamenii lucrurile drumurile care se pierd! nu că nu ar arăta la fel de nașpa, ci ptr că apare ceva interesant. Ca și cum ai intui comunul exprimării, adaugi imediat !și niște cai fără burți! ce produce o distorsiune a discursului, o resuscitare. Totuși, pacientul e cam putrezit deja, iar resuscitarea vine prea târziu.

Textul prezent nu face în mare excepție de la tarele exprimate deja. Adică după o sinestezie oarecum reșită (perete alb + seamnăcă cu iarna), urmează !pentru că se topesc în urma lor rămîne un lichid cu un cuvînt în el! Care mie personal îmi pune de obicei capac - eu nu văd absolut nimic, adică văd lichidul ok, il simt, dar nu văd nici un cuvânt în el deși mă holbez cât se poate. Urmează insolitarea (bine înscenată) cu doamna prin gaura cheii apoi mai pune un capac peste capacul deja pus. Doamna cu burta mare e doza de strange necesară, imagine oarecum puternică ca impact, ușor supralicitată cu !ne privește printr-o gaură!, însă o scurtcircuitare încă mișto, din păcate imediat după reacția mea e mai degrabă retractilă ptr că !trup lângă alt trup! nu, !o respeirație mare! nu prea, iar dacă !imaginea din jurul nostru pulsează! pare inițial ok, la o secundă citiree ceva nu place, greu de surprins exact ce (poate că ultra-ultilizezi cuvântul imagine sau ptr că expresia e una regăsită în ceea ce se scrie acum, doar că tu ai pus cuvântul imagine în loc de aer, de muzică – tendință de abstractizare oricum condamnabilă per se cred).
Poate alții ar avea rețineri (eu însumi am câteva), dar până la urmă !așa cum ai sta cu inima într-un bol cu apă! mi se pare o comparație frumoasă, reușită, chiar dacă la nivel macro-textual, cuvântul inimăși cuvântul iubire și și desculță și cuvântul păsări nu sunt neapărat o aglomerare fericită (de altfel o simplă analiză de conținut asupra textelor tale nu ți-ar fi tocmai favorabilă). În strofa dintre paranteze văd tehnică bună (alterațiile acelea la nivelul corenței – în fine, probabil are un nume tehnica, nu știu, dar cred că se înțelge la ce mă refer – chestii folosite cel mai bine de diamndi și peniuc am senzația, adică ei au scos maxim de efect) aplicată pe idei și expresii prăfuite gen degetele intră în carnea ta, gen !sfert din mine sub inimă! (a doua inimă – abuz abuz au strigat ursitoarele :D), gen !întreagă înăuntrul tău!. Finalul tind să zic că acceptabil, dar e posibil să mă fi îmblânzit puțin până acum – oricum chestia cu !în toată povestea asta! e foarte aiurea (ca toate autoreferențialele, gen cuvântul cuvânt pe care l-am găsit într-un text sau cuvântul poezie, pe care nu l-am găsit în nici un text, dar care nu m-ar fi mirat dacă l-aș fi găsit). De fapt, cred că și ultimul vers e aiurea, dar pe mine m-a trimis la o fază miști din habla con eya (frameul cu amantul pitic care intră în pântecele amantei).

Acum ce să zic, nu cred că a ieșit prea bine.

felicitarile din primul comentariu, chiar daca existau doar in prima propozitie, erau in schimb sincere.

știu că nu e ușor, dar tocmai de aceea compromisurile fac și mai mult rău, spre deosebire de tzone, robert serban e un poet bun, dar ca editor nu stiu foarte sigur care din ei face diferenta.
oricum, ms că nu ați dat în capul meu cu toporul :D

foarte frumos raspunsul dumneavoastra, mai ales ca am o vaga banuiala ca decat sa fiu publicat ca livia sau violeta ... doua nume intelept alese (daca sunt compatibile cu rosca si ion si daca ce stiu eu e adevarat) in raspunsul de mai sus.
mi-a placut :D

relativ ok, desi din cotidian textul e scos doar de trimiterea finala. fara a poza in erudit, cu atat mai putin in aurolac, as sugera totusi scurtarea ultimului vers.
cand ai spre final cuvantul !sinucidere! nu mai nevoie decat de !30! ptr ca orice cititor sa faca imediat si singur legatura. !30 de arginti! e inca ok, dar sa mai pui si !cei! si sa mai pui si !meritati! e mult prea mult. cititorul s-ar putea simti oarecum jignit.
intuiesc o alegorie (titlul si finalul ma trimit la asta mai ales), chiar daca nu reusesc sa o descifrez pana la capat.

de data asta nu stiu nici macar daca mi-a placut sau nu textul. poate e pierderea mea, dar e implicit si a autorului.
motivul este oarecum pascalian si se materializeaza in subtitlul acestui poem, unde m-am oprit caci nu am mai putut continua.

felicitari autorilor ptr apartiile acestea.
am insa o intrebare care risca oarecum buna dispozitie. in contextul in care ma intereseaza sa scot si, cel mai probabil la nu un volum de versuri, m-am tot interesat de diferite edituri si, din cate am aflat, multe dintre ele scot contra cost. printre aceste multe se numara si brumar, din pacate. eu as opta ptr CR sau ptr cartier, care trebuie insa convinsi sa scoata o colectie de debut ptr asa ceva, iar optiunea se leaga tocmai de faptul ca nu am aflat ca aceste edituri sa ceara bani. intrebarea mea era daca si cat au platit autorii pentru publicarea cartilor?
ptr altii poate nu, poate ar trebui sa exisite, de asemenea nuante, dar ptr mine, cel putin e suficient sa imi fac o idee daca merita sa cumpar volumele. oricum, am cateva variante si ptr a verifica daca raspunsul coincide cu realitatea.

Am o datorie și cum abia astăzi am reușit să găsesc ceva timp liber și nici o idee de text mișto nu mi-a venit, m-am gândit să o achit sub textul ăsta.
O primă chestie care mi se impune urmărind textele tale este aceea că scrii mult și cu o frecvență de invidiat. Din asta se poate scoate aproape o întregă teorie și fără să mai citești textele – eu o să spun doar că asta îmi demonstrează un autor care exersează, care evoluează și nu își pierde mâna, însă, totodată, un autor care nu prelucrează atent textele (iar aici alte două ramuri argumentative se deschid – se câștigă în fluență, textele sunt scrise dintr-o suflare și receptate ca atare (+), se pierde oarecum în profunzimea lor (-)). Chiar la nivelul unui text impresia de mai sus rămâne, doar că, din fericire, la partea cu neprelucratul, totul se atenuează, existând deja anumite dexterități stăpânite f bine + un limbaj aparent nesofisticat (în ciuda anumitor neologisme folosite în scopuri precise de obicei), care fac să nu se simtă anumite ezitări, scăpări etc.

Lejeritatea, dexteritatea, chiar oralitatea scrierii e amplificată și de ludicitatea abundentă, care se obține însă printr-o serie de procedeee variate (de la jocuri de limbaj, obținute frecvent prin folosirea neologismului neașteptat - !concupiscență supraconștiință sex neprotejat!, prin utilizarea unor limbi străine – ca în impo sau strane vogle, sau chiar prin inventarea unor cuvinte noi ptr a servi scopului - !papuciade!, la asocieri, comparații perplexe, absurde oarecum și asumat ilare - !mintea mea era un pui rotisat!, la utilizarea rimei involuntare, rdată ptr a obține efectul unui bluf, să spunem - !lumea asemenea unei fotografii mișcate / eu aici / suspendat într-o iluzie de calitate!, la exprimarea unei întregi idei, adesea prin utilizarea sofismelor deghizate, a unei logici aparente – precum textul care se încheie cu !azi și curvele merg în rai!, până la înjghebarea unor întregi scenete în acest scop, uneori cu tentă absurdă – ca în malvahoc, mai ales, dar și în impo, deși acolo îs mai multe de spus) și, prin asta, nu devine niciodată plictisitoare, mai mult, se împletește aprope mereu cu o tonalitate dramtică sau are de asemenea rolul de a sublinia gravitatea vocii atunci când este cazul, pendulând fără obstacole între ludic și tragic. Și dcă mă uit bine, fără să exagerez, aș putea scrie măcar o pagină întreagă doar inventariind scheme de obținere a ludicului regăsite pe aici.

Pe acest fond, paleta linvistică își permite să fie una extrem de largă, mergând de la neologism (și cuvinte inventate) la cuvinte care în alte discursuri sunt cu siguranță tabu (am găsit la tine cuvinte ca inimă, lacrimă și nu aș fi mirat dacă aș găsi și marea, înger și albastru etc), dar care la tine reușesc să fie credibilizate de tipul de discurs adoptat. Credibilizarea se obține și prin abordrea unor tematici sexuale, abundente în perioada poeziei post-comuniste (ca să delimitez oarecum), când, în ciuda diversității de tendințe și formule, tematica aceasta este omniprezentă. Aici ea ține de o manieră mai degrabă tradiționalistă, pusă sub semnul comicității, dar nu este nicicum evitată.

Aici schema poemului mie personal îmi este deja cunoscută din alte poeme citite la tine – un text al unei voci slabe sau mai bine spus melancolice (chestieaparent foarte de rău), dar care nu se simte ca atare datorită sustragerilor atent planificate, a unui control exact și a echilibrării melancoliei, ba chiar subexpunerii acesteia, prin omniprezența umorului.
O pendulare destul de atentă între aceste planuri care accesibilizează textul. Un exemplu, care prin expansiune/genealizare ar putea explica toată schema textului mi se pare a fi identificabil prin !teoria relativității aplicată eșecurilor sentimentale în perioada ovulației!, unde eșecuri sentimentale ar fi o construcție greu îngurgitabilă, dar eșecuri sentimentale în perioada ovulației modifică percepția, o ludicidează, iar dacă mai pui asta în perspectiva relativității ai deja o mostră a ceea ce doream să demonstrez.
Personal, dozajul îmi pare totuși nefericit încă, în sensul că melancolia și părțile soft trebuiau și mai atent camuflate, de exemplu, ea insinuându-se într-un număr de 7 versuri, după primele două, pentru a reveni în trei versuri cam lungi în finalul textului (adică monotonia aceea cotidiană pe mine tot spre melancolie mă duce), deși redarea cât mai concisă, chiar eliptică ar fi sporit efectul. O ratare mi se pare și versul cu unu kandiski, unde schemele de redare a comicului nu mi se par că mai ajută. Formularea e lipsită de credibilitate (adică aproape descriți picturile tipului care apoi devine !unu!, lipsit de importanță). Eu știu ce ați vrut să obțineți, și dumeavoastră știți, dar părerea mea e că nu a ieșit. Pe da altă parte, nici doar !kandinski! nu cred că ar fi fost fericit, deși ar rata din alte motive.La fel !măcinând o lacrimă în colțul ochiului! mi se pare că ratează, tendința de ludicitate care salvează conținutul lipsind aici, iar cuvântul nefiind redat de unul singur, ci într-o formulă cu nefericite valențe metafoizante – !măcinând o lacimă!.
Cam atât.
Un autor în creștere de formă, am senzația, capabil de texte mult peste media siteului și care poate merită mai multă atenție din partea adiminilor și a membrilor siteului și a cărui poză guevariană mie mi-l face necondiționat cel puțin simpatic :D

p.s. Nu am simțit neapărat nevoia să mă laud în titlul comentariului, cât să determin mai multă lume să citească acest autor, nu neapărat acest text, căci are mai bune.

Aceste mici scenete cotidiene reușesc să fie destul de credibile, deși nu cred că ați dat foarte mulți bani pe ele, în sensul că !AM să Am ...! e o scăpare nepermisă care, în alt context, probabil ați fi sesizat-o.
Atmosfera/vocea sunt cele care rămân discutabile, deși mie tind să îmi placă, prin senzația de ciudățenie, de stranietate. Vocea redă aparent neutru situațiile și de aici se nasc anumite efecte și se trasnmit senzațiile.
O notă discordantă apare la jocul cu decolteul și temperatura aproape de codul roșu (un aer de glumiță răsuflată).
Textul, prin simplitatea, și poate tocmai că nu ați încercat să vă luați în serios (adică nu v-ați impus teme majore ca în alte texte), reușește mai bine decât celelalte, unde urlete parfumate și vise sângerânde sunt construcții la care, cel puțin eu, încetez să mai citesc și rămân cu impresia că nu am pierdut absolut nimic.
Textul mi se pare mai rezistent și decît mult mai titratul sanitarium, unde iubiri triste și melancolii răsuflate sunt la ele acasă, iar finalul simulat doctrinar nu mă convinge. Nici vocea.
Mi-au plăcut destul de tare primele 2, iar la al treilea text, aș reformula cumva finalul sau aș găsi un altul mai eficient, mai puternic. Nu e chiar rău, dar nu e suficient ptr a lăsa un gust bun acolo, la sfârșit.

P.S. am intrat datorită titlului, pe care îl folosesc la rându-mi frecvent.