Enigmatic

Toți stăteau în jurul ei și toți o priveau cârpind câte-un cuvânt. Zâmbeau agitați în timp ce se foiau pe lângă plapuma din frunze care o acoperea. Știa singură că nebunia nu se cumpără cu bani, deși atunci ar fi vrut să fie nebună. O nebună care să nu înțeleagă că mai e puțin... Mai e puțin până când ultima luminiță va muri. Stătea de mult îngenunchiată de durere în patul acela bolnav, holcăind sunete hilare fără niciun sens. Intuia că fiecare particulă a ei se va transforma în praf inhalat de toți drogații de pe străzi, astfel încetând să mai existe, contopindu-se cu tot ce înseamnă Pământ. Stinse lumina nerăbdătoare ca toată vâlvota din jurul ei să înceteze. Auzea, undeva din depărtări, sunetul mașinilor sfâșiind puntea albastră a infinitului, creată cu ceva timp în urmă și tot mai uzată de secundele ce treceau. Îmbrățișa obosită trupul cald care rămăsese lângă ea. Singurul care se cuibărise în respirația ei suferindă și zâmbi fără să vrea s-o părăsească. -Ai să mori! murmură el. -Știu... Am să devin ca ei. El se întoarse măsurându-i buzele ce se distingeau orbește în întuneric. Le atinse cu un pic din degetul lui catifelat și îi șopti: -E rândul meu să te adorm. Dar ploua. Ploua și doar unul dintre ei putea închide ochii. Așa era de câțiva ani. Unul dormea și celălalt veghea. Ea, slăbită de puteri, părăsi patul de flori ascunzându-se în scorbura primului copac care îi veni în cale. Se ghemui și suspină simțind că iarăși acel miros îmbătător îi îmbrățișează trupul, iar crengile copacilor o țin încătușată în lumea aceea hilară în care ea se adăpostise. Era rândul lui să ațipească. -Pleci așa? Se auzi iarăși vocea lui... Dar ea deja dormea. Dormea purtată pe brațe de timpul trunchiat, învăluită de eșarfe din cașmir împodobite cu durere. -Nu ai mai plâns de mult... Și se trezi privind în gol. Dar atunci el adormise, lăsându-se în prada animalelor sălbatice ce îi vânau. O ținea strâns lipindu-se de pieptul ei gol. Timpul nu-i lăsa să doarmă... Ori el, ori ea... Amândoi în aceiași clipă nu se putea. \"Nu te-am mai iubit de mult.\" Îi scrise ea cu sângele unei petale pe pieptul răvășit. Noaptea însă se curma, iar ochii ei pătau deja lumina cerului. Se dezbrăcă de pânza ce o acoperea și lăsă soarele să o mângâie. Știa că e condamnată să moară, așa că își spălă mâinile în trupul lui și îi zise la ureche, sperând că își va aminti măcar în vis: -Te iubesc! Și plecă suspinând. Îmbie vrăbiile să o poarte pâna la marginea prăpastiei, uitându-și ochii pe bolta cerească în încercarea de a refuza să mai privească aerul perfid care o înconjura. Se lăsă să cadă în prăpastie fără niciun cuvânt, mulțumindu-le șoptit, fără să privească înapoi, celor care o însoțiseră și care continuau să îi ude trena pașilor cu lacrimi. Simți cum vântul se aprinde în jurul sânilor ei și o durere îi lovește pieptul. Simti în palmă ceva ud și apoi un geamăt al piciorului stâng. Deschise ochii paralizată, într-o cameră gri, într-un bloc gri, lângă niște șosele gri dintr-un oraș gri. Un tânăr dezgolit o privea uimit, privindu-i ochii înnegriți de funinginea de-afară: -Hei, curvo! La ce visezi? Am plătit o noapte... Deja e dimineață, iar tu abia acum te-ai trezit! Și fata își lăsă brațele să adie și înghițindu-și infecția din răni zâmbi ștergându-și gura de sânge și continuă să se lase penetrată în trupu-i mort de necunoscutul ce îi transmitea toată ura și mizeria prin transpirația răutății lui, care i se infiltra în suflet prin porii deschiși de la căldură.