De morte

Goană nebună. Încotro, de cine și de ce, nimeni nu știe. Mi-am amintit doar că zicea cineva de moartea care ne suflă în ceafă, aflată la un pas de noi. M-am întors instinctiv, răsuflând cu ușurare: nu era. Sau n-oi fi văzut-o eu? Am zâmbit așa, preventiv, în caz că era acolo , să știe că nu mă păcălește. În realitate, cred că o ratasem pentru că mi-am uitat ochelarii de văzut moartea. Mai bine... Nu cred că eram într-o dispoziție potrivită să dau nas în nas cu ea (dacă o fi având nas!) : mă supărase grozav un țânțar care îmi făcea teoria poeziei. Și apoi nici nu aș fi știut ce să îi spun. La școală ne-a învățat formula glucozei, cum funcționează un piston cu injecție, înmulțirea paramecilor, aranjamente și permutări, dar despre moarte nu ne-a învățat nimeni. Și nici despre legile alea sucite ale naturii. Poate că trebuia să fi citit mai mult. Apoi am grăbit puțin pasul și mi-am privit umbra să văd dacă nu era cumva ciobită. Am antrenat-o să fie tare, când o mușca „doamna” din ea să se plângă o săptămână de dinți (dacă o fi având dinți!). Nu cred totuși să țină ea pasul cu mine și o fi având alte lucruri mai bune de făcut.În plus, de când cu turbinca lui Ivan...nu prea mai are încredere în oameni, nu se mai apropie decât dacă știe că omul e singur. Iar eu mă uit deasupra și văd ramura de măslin.