Cum am ajuns “popă”

8 februarie 1968, Comisariatul Militar al raionului Băneasa, Regiunea Dobrogea. -Ursu!... se aude o voce ca de tunet la capătul holului unde eram înghesuiți și tremuram, cam vreo optzeci de tineri, fremătând de nerăbdare să aflăm unitatea militară la care vom fi repartizați. - Aici!... răspund prompt. - Prezent se zice, măi răcane! Se stropșeste la mine o namilă de sergent(am aflat ce grad avea mai târziu). - Mișcă-ți fundu’ la comisie! În graba cea mai mare m-am deplasat și am intrat în sala indicată, amenajată ca pentru examen. La o masă, trei ofițeri și un civil în halat alb(chirurgul de la spital) mă priveau cu aceeași mină ca a bunicului când a cumpărat măgărușul de la târg. Într-un colț, la o masă minusculă, un caporal(avea \"dovlecei\" înfloriți pe umăr) scria de zor, într-un registru uriaș. Lângă fereastră, păzind cântarul cu riglă gradată pentru măsurarea înălțimii, își etala formele asistenta minijupistă de care eram îndrăgostiți toți liceenii. - Dezechiparea! sună sec glasul unuia din comisie. Mă conformez. - Hai, dă jos tot! Rămâi în costumul lui Adam. Fac ochii cât cepele și simt cum îmi țâșnește sângele din vârful urechilor. Asistenta mă privea ca pe gângania prinsă cu boldul în insectar (cu reproș, dar parcă și cu o urmă de curiozitate. După unele spuse, nu arătam chiar rău la 1,80m și 79 Kg. - Ha, ha, ha!... izbucniră în râs sfincșii de la masă. - Uite cum s-a rușinat mimoza asta cât malul. - Jos textila recrut și nu te mai uita la domnișoara, că a văzut multe râme la viața ei. - Gata! mi-am zis. Ajunge cu batjocura... și hotârât dau jos și ultima fărâma de vestimentație. Nu știu nici acum de ce s-a făcut liniște! Asistenta mă privea cu uimire, dar și cu admirație, iar șeful comisiei a decretat scurt: - E bun la infanterie! Am făcut ochii mari și în toată splendoarea goliciunii mele m-am proțăpit în fața comisiei: - Dar eu nu vreau la infanterie! Nu mai sunt locuri la marină sau artilerie? - Ascultă, soldat! Aici nu suntem la târgul de duminică. În primul rând, mergi acolo unde țara are nevoie de tine și, în al doilea rând, pune, dracului, un țol pe tine și nu veni în fața comisiei ca la curve. Abia atunci mi-am dat seama că sunt încă în costumul lui Adam și instinctiv am dus mâinile în față, ca fotbaliștii la loviturile libere. În doi timpi și trei mișcări m-am îmbrăcat dârdâind(am uitat să vă spun că în sală era un frig crâncen). La ieșirea pe holul imens, cei care așteptau la rând,au sărit cu întrebările: - Unde te-au repartizat? Mai sunt locuri la marină? Dar la aviație sau la tancuri?... - La pifani, unde să mă repartizeze! am răspuns eu în doi peri. La celelalte arme nu știu dacă mai sunt locuri. - Lasă, măi Nae, că acum infanteria e motorizată și nu mai merge leatul pe jos – mă consolează Ghiță, fostul meu coleg de bancă de la liceu. Abia așteptam să ies în curte, să aprind o țigară și să trag un fum care să meargă până în călcâie. Cu pachetul de \"Carpați\" în mână, deschid ușa de la ieșire și... înlemnesc! La nici cinci pași de mine, în mijlocul mulțimii de părinți veniți cu odraslele, văd o namilă de om, cu opinci noi, obiele albe de lână țesute în casă, legate artistic cu târsâne din păr de capră de culoare neagră, pantaloni negri din postav bătut la piua lui nea Andronescu, dolman din postav maroniu-roșcat, vopsit cu coji de ceapă și de nucă, având un splendid guler de astrahan negru, pe cap cu o căciulă tot de astrahan, etajată precum cea a lui Avram Iancu. Între guler și căciulă, o mustață sură cât vrabia. Era nea Manică - tata. Impozant ca un husar(se ținea zdravăn moșu\' la cei șaptezeci de ani ai lui) și, probabil, mândru tare că feciorul lui e chemat la oaste. M-a reperat. Instinctiv am ascuns țigările în buzunar. - Nicule...aici! Strigă de parcă aș fi fost în capul satului. Toate capetele s-au întors spre uriașul care înainta spre mine cu brațele deschise, de parcă nu mă văzuse de ani de zile, cu toate că ne despărțisem de dimineață, când eu am plecat la Comisariat. - Ce faci, bre, aici? Nu ai zis că nu vii? Mă descurc și singur, nu e nevoie să fiu însoțit sau dădăcit! îl întâmpin eu. - Stai! Ia-o ușurel! Nu am venit să te țin de mână, știu că ești băiat mare și descurcăreț. În ochi i se citea bunătatea și mândria. - M-a trimis părintele Cazacu. A zis că mai are trei-patru ani până la pensie și ar fi bucuros să îl înlocuiască un preot tânăr, provenit din sat. A vorbit cu un văr de-al lui, care e mai marele Seminarului Teologic de la Sibiu și te-ar putea ajuta să intri acolo. Cum ai talent la muzică și cânți și la acordeon, te vei descurca de minune. Știi că asta este și dorința mea cea mai mare: să te văd într-o bună zi preot. - Știi ceva, nu ar fi mai bine să lăsăm discuția asta până după ce termin armata? - Ai dreptate! Ia pachetul ăsta cu bunătăți de la măta și să vii sergent din armată. M-a stâns în brațele lui puternice, terminate cu două palme uriașe cu degete noduroase și crăpate de muncă. Două camioane cu prelată ne-au dus până la gara Medgidia iar, de acolo, cu un tren personal obosit, am ajuns la București, unde se afla celebrul regiment din care urma să fac parte. Tuns zero, DDT, duș, echipat cu o ținută kaki roasă la manșete, dintr-un postav aspru, precum pătura pentru cai. Repartizat la plutonul \"mitraliere\" al companiei. A urmat o lună de \"instrucția individului\", cu: Soldat... DREPÞI!, Soldat salu... TÃ!, Soldat la stân...GA!, unde noi comandam, noi executam, fiind mai mult răgușit decât obosit la finele zilei. Într-o zi, a venit comandantul batalionului la adunarea pentru raportul de la prânz cu o listă. - Cei care își aud numele, cinci pași în fața formației! Ursu Nicolae, Ocheșel Ion, Tararache Drosu, Kovacs Ștefan,... Voi, fiind absolvenți de liceu, cu diplomă de bacalaureat, ați fost selecționați pentru cursul de comandanți de plutoane. Veți face un curs de șase luni la divizie, iar în urma unui examen, veți fi avansați sergenți cu diagonală și veți lua comanda plutoanelor fără ofițeri încadrați pe funcție. La terminarea stagiului militar, primiți gradul de sublocotenent în rezervă. Iată-mă ajuns la Centrul de Pregătire al Diviziei X Mecanizate \"Tudor Vladimirescu\", unde,nu mai eram soldat Ursu, ci elev Ursu. O deosebită bucurie m-a cuprins, când m-am întâlnit cu Gheorghiță Vasile, bunul meu amic din liceu, care a venit de la o unitate din Oltenia. El nu a nimerit la pifani, ci la autotunuri. Altă viață! Nici nu știu când a trecut vremea și s-a făcut vară, iar noi am fost avansați la gradul de elev-caporal. Când ne deplasam în formație, semănam cu un lan de floarea soarelui în mișcare. Instrucție, marșuri interminabile, trageri, deplasare rapidă 3-5 Km cu ranița de treizeci kilograme în spate și arma în bandulieră, masa de trei ori pe zi, curățirea sectoarelor și opt ore de somn. Așa se desfășura activitatea zilnică. Intr-o zi, Gheorghiță m-a văzut cu o carte în mână și m-a întrebat ce carte este. - Botanica, i-am răspuns eu. Vreau să dau admitere la silvicultură la Brașov după ce termin armata. - Și cu școala de popi la care vroia să te trimită babacu’ ce faci? - Hai, mă, fii serios! Mă vezi tu pe mine popă? - În nici un caz! Bătrânul știe ce vrei să faci? - Încă nu. I-am scris că ne-au avansat la gradul de caporal și mi-a răspuns că e mândru de mine, dar mai am până ajung sergent. M-a și recompensat cu o sută de lei pentru asta. A trimis banii în plic. - Cum merge cu instrucția, Nae? m-a întrebat Ghiță, pentru că eu m-am plictisit cu „teoria” la umbra autotunului și cu lustruitul țevii tunului și a șenilelor. - Ha, ha, ha!... am izbucnit în râs. Mai știi ce ziceai la comisariat despre motorizarea infanteriei și mersul pe jos? Cred că am peste o mie de kilometri parcurși în marșuri și nu am văzut nici urmă de mijloc mecanizat. Tu ce ai de gând să faci, Ghiță, după ce termini cătănia? l-am întrebat curios. - Nae, cred că voi rămâne în armată. Comandantul meu de divizion mi-a zis că mă ajută să obțin gradul de sublocotenent și să mă încadrez comandant de pluton. - Îți doresc noroc și sunt convins că ai calități pentru a urma o carieră militară. Eu sunt cu verdeața, cu pădurea, cu hoinăritul în natură, de aceea m-am orientat spre silvicultură. Iată că a venit și luna lui gustar, cu temperaturi insuportabile. În noaptea de 20/21, am fost numit planton schimbul trei. Ca să treacă timpul mai ușor, am dat drumul micuțului aparat radio Electronica, pe care îl cumpărasem cu banii economisiți, într-o vacanță, când muncisem la orezării în balta Brăilei. Am înlemnit! Credeam că am prins Europa Liberă și mă toarnă vreunul, care nu are somn și a auzit ce se spune la radio ofițerului de contrainformații. „ Trupe ale Tratatului de la Varșovia, conduse de Uniunea Sovietică, au invadat Cehoslovacia...”. Știam încă din primăvară că, în Cehoslovacia, se încearcă o oarece reformă, care nu era pe placul lui Leonid Brejnev. L-am trezit pe sergentul Pătru, care s-a convins că sunt pe postul România 1. Ca la comandă, s-a trezit toată compania. Ascultam siderați comunicatul care încrimina invazia. Dimineața, la sosirea cadrelor, comandantul batalionului ne-a confirmat evenimentul. Au urmat câteva săptămâni infernale, în care am degresat mii de arme, folosite în al Doilea Război Mondial, pentru a înarma Gărzile Patriotice nou inființate. Pe la mijlocul lui octombrie,am fost adunați toți absolvenții de liceu cu examenul de bacalaureat luat din regiment și întrebați dacă vrem să urmăm cursurile unei școli militare de ofițeri activi. După câteva ore de gândire, m-am înscris pentru ofițeri auto. Examen la Făgăraș, reușit, ajuns la Pitești, unde era școala. Gradul de caporal obținut la „trupă” și-a pierdut valabilitatea. Eram din nou elev Ursu. Am cumpărat un plic și i-am scris bătrânului. Nu a trecut nici o săptămână și m-am trezit cu el la Pitești. Părea supărat(după felul cum mișca țigara, dintr-un colț în altul al gurii, fără s-o atingă cu mâna). - Ce prostie ai făcut băiete, de te-au degradat ăștia și te-au mutat la Pitești? - Nu am făcut nici o prostie! Dimpotrivă. Sunt student la o școală militară de prestigiu, iar după trei ani, voi fi avansat locotenent. Ești sigur că e bine? Știi că eu voiam să devii preot. - Știu, dar nu mi se potrivește. Nu mă văd în altar sau împărtășind babe. - Până la urmă, popă ori ofițer, tot un drac!... a decretat bătrânul. Toată viața în „patrafir”. Mai ia aici o sută de lei. „Ofițerul” trebuie să aibă mereu un ban în buzunar! zise el zâmbind pe sub mustață. Am înțeles atunci că i-a trecut supărarea. Mi-a strâns mâna bărbătește și mi-a cerut o țigară. Am făcut ochii mari. - Știu de mult că fumezi, dar nu erai suficient de bărbat, să-ți permit ca s-o faci în fața mea. Așa am fumat pipa păcii cu bătrânul, după care el a plecat la gară, iar eu la sala de studiu, pentru a-mi câștiga anteriul de popă.