simți?

Taxiul crează un zgomot de fond supărător. Șoferul aruncă priviri în oglinda retrovizoare către clienta ale cărui gânduri sunt departe deși întâmplător au pornit chiar de la el, de la șofer. Acesta e un omuleț congestionat cu fața suptă, cu cearcăne adânci și negre de tabagist. Își cercetează clienții atent, chiar indiscret. Acum se întreabă cum o fi fătuca asta în pat dar nu schițează nicio expresie. Se gândește mereu la asta atunci când vede o femeie. În momentul în care încetează s-o facă, socotește el, va fi un semn că ceva se întâmplă, că e grav, că e pe moarte ori dezvoltă o impotență mai groaznică decât un cancer. Sau, analizează el la rece, femeia trebuie să fie deosebit de urâtă. E și un mic misogin. Nu prea știe. Nu prea știe ce înseamnă. Așa că din când în când aruncă un ochi în spate, îi place fătuca asta și își imaginează tot felul de lucruri. Îi urmărește bretonul care-i alunecă peste ochiul drept și șuvița care-i coboară de-a lungul obrazului suficient cât să creeze un aer de mister. Ar fi vrut s-o vadă mai bine, însă se întoarce forțat de trafic să depășească câte un mototol, să se încadreze, să se enerveze la câte un semafor și pentru câteva momente să uite de șuvițele clientei. Miruna e departe. Speră să poată traversa orașul fără prea multe incidente. A mai făcut-o în trecut. De obicei doare, așa că se pregătește psihic pentru durere, dar trece. E doar un proces deosebit de neplăcut, pe care totuși îl accepta, era prețul unei prietenii. Prieteniile Mirunei erau rare, iubirile si mai rare. Pentru o astfel de legătură ar fi făcut orice, ar fi traversat orice oraș, orice secție de spital. Acum, de cum a urcat în taxi simțe respirația grea a șoferului. Se așează în spate în așa fel încât el să nu vadă cum i se contorsionează fața de durere la răstimpuri. Însă observând că acesta o poate totuși vedea în oglinda retrovizoare, întoarce capul spre geam lăsând să-i curgă părul peste obrazul drept. N-ar fi putut înțelege, se gândește. De fapt, se și săturase să tot explice ce simte ea, de ce suferă. Tăcerea făcea uneori lucrurile mai simple. Acum trebuie doar să străbată orașul, dar deja simte o tensiune supărătoare în umerii și în spate. Privind în jur descoperă țigările care se ițesc din torpedoul murdar. După urmele lăsate, două mucuri au căzut cândva pe scaunul din față al mașinii iar șoferul a încercat să le îndepărteze, dar n-a reușit însă decât să le întindă. Fumul s-a impregnat în tapițeria mașinii, iar pe jos, covoarele de cauciuc sunt pline de noroi. - Pfu…scapă Miruna scuturând din cap. Șoferu lungește gâtul: - M? - Nimic. Deși părea absurd, încerca să pară cât mai normală când povestea cuiva faptul că avea capacitatea de a simți durerea altora. De a o simți la propriu. Încerca să nu ridice vocea, să nu gesticuleze, să nu se străduiască prea mult, ca oamenii sa nu creadă că vrea să îi convingă, că e nesigură sau că e vreun tertip jenant prin care cere atenție. Medicii n-aveau nicio explicație. Organismul ei era ca un ecou. Recepta energia celor din jur și transforma această informație în durere fizică și psihică. De aceea Miruna evita spațiile aglomerate, o aduceau în pragul agoniei. Acum, privind interiorul mașinii îi pare rău că s-a aventurat să străbată orașul. Spera ca el să merite efortul. De fapt, știa că merită, îi simțise corpul tremurând, stomacul întorcându-se, palmele umezindu-i-se. O iubea. Poate primul care în sfârșit o iubea. Trebuie doar să traverseze, însă primește semnale îngrijorătoare din partea șoferului care începe să tușească puternic, tușește și ea deși nu are nimic de expectorat. Șoferul se luptă cu tusea în fiecare dimineață. Ca un tuberculos, se ridică la marginea patului, se prinde de margine și începe. Accesul îl ține cu trecerea timpului din ce în ce mai mult. Jură în fiecare dimineață că se va lăsa de fumat. Și-atât. Asta până la primul semafor, până la primul întârziat care-i taie calea de dimineață. Opresc la semafor iar Miruna simte cum o durere i se înfige în frunte. Caută chipul șoferului în oglinda retrovizoare, acesta e atent la trafic și nu observă privirea ei. Nu, sursa nu e el. În dreapta, la mai puțin de un metru distanță, pe trotuar, o femeie cântă ceva unui copil care plânge. Miruna îi simte colicile și dă să coboare geamul să-i spună mamei dar mașina pornește. Momentul e clasic, iar ca să depistezi o colică nu trebuie să ai abilități psihice deosebite, știa că mama o va crede. În astfel de cazuri nu se sfia să sară în ajutor. - Opriți! Șoferul oprește pocnind sec din buze, iritat de intervenția prea din scurt. Ea îi întinde banii. - Veți spune că sunt deplasată... Și vă înțeleg, sincer, dar ascultați-mă. Nu mai fumați, aveți un început de cancer, îi spune domol, neafectat, privindu-l în ochi, s-o vadă, să înțeleagă că nu glumește și că nu-i deraiată psihic. Șoferul face ochii mari timp de o secundă. - Știu, ziceți că-s nebună. Dar vedeți, eu... Eu simt ce simt alți oameni, văd, cam ca o radiografie, înțelegeți? Șoferul tace ostentativ. Nu știu de ce pot, dar pot. Șoferul o privește la fel. În fine, vă las, nu mai fumați. - Bine... Cum ziceți dumneavoastră... dă ușor din cap, apoi privind înainte îl clatină. Ia banii și-i îndeasă în borsetă. Știu amândoi că n-a crezut o iotă dar nu mai zic niciunul nimic. Miruna coboară din taxi și încearcă să se orienteze după colici. Caută copilul de la semafor, dar dintr-odată o învăluie o senzație de întuneric. Sub ea se cască negru un neant. Totul începe să se rotească, sunetul se transformă într-un mormăit, e tristă, îngrozitor de tristă. În jur, aproape palpabil simte o disperare densă, întinde mâinile încearcând să se agațe dar apoi se prăbușește. Femeia cu copilul în brațe fuge alarmată către ea însă n-o mai aude, e ceva, undeva departe, un foșnet. Apoi doar negru. - Doamnă, ce-ați pățit? Sunteți bine? Nu reacționează. - Doamnă!! Din spate o tânără înaltă, uscățivă, cu ochii iritați și pleoapele căzute privește contrariată la femeia întinsă pe jos. - Ce-i cu ea? - Nu știu, a coborât din taxi și-a căzut! - Luați copilul de-aici, mă ocup eu, uitați cum plânge! Ce copil frumos aveți... se oprește un moment. Hai, duceți-vă, m-ocup eu. Între timp se opresc și alți oameni să privească femeia întinsă pe trotuar iar taximetristul observă incidentul și se întoarce. Asistat de tânăra subțire, o poartă pe Miruna pe brațe până la taxi unde o așează cu grijă pe bancheta din spate. Pornește în trombă spre spital. Pe drum Miruna se dezmeticește în zgomotul supărător al mașinii. - Dumnezeule... privește în jur și dă peste ochii mici din oglindă; își amintește. Își trece mâna prin păr dezvelindu-și fața spre plăcerea secretă a șoferului. Dar durerea vine de peste tot, ca o sfârșeală. - Aproape c-am.. și tăcu ușurată. Șoferul credea oricum că vorbește numai aiureli, așa că dacă tot a salvat-o avea de gând să-l scutească de adevăr. Pe trotuar, cele două femei privesc în urma taxiului. Copilul continuă să plângă, femeia neștiind cum să-l liniștească. Tânăra subțire îl privește fix, parcă neîngăduindu-și să clipească, cu buzele întredeschise schițează un zâmbet trist. Un zâmbet ca o plângere. - N-aveți copii? îndrăzni să întrebe mama obervând privirea stranie a femeii. - Ba da. Ba nu. Am, nu știu, e tot al meu, nu? Parcă nu e normal. Orice s-ar întâmpla cu el, e tot copilul meu... răspunde după un timp absentă privind pe sub pleaoape rugător. Femeia o privește tăcută neînțelegând, așteaptă o continuare. - În fine... continuă ea, acum o oră, soțul meu a câștigat fețita... Custodia. O ia cu el. În Spania. Au spus că-s nebună, că-s instabilă... Că i-aș face rău. Cum aș putea? - Dumnezeule... rostește femeia încet observând încheieturile bandajate ale femeii. - Cum mai trăiești așa? Mai trăiești? Spuneți-mi, doamnă, ați mai fi om dacă v-aș lua copilul? Doamna tace încurcată, nu găsește ce să spună, i se pare că orice ar fi, ar fi superficial, nepotrivit. Insuficient. Tristețea din ochii ei îi face rău. Îi așează o mână caldă pe spate și o mângâie ușor. - Stăteam pe bancă... inspiră adânc femeia, pe banca de-acolo, îndică vag cu capul, și vedeam doar negru. E normal? o privește cu pleoapele grele. Nu știu. Poate că muream... Lacrimi mari i se rostogolesc pe fața uscățivă, plânge mut, paralizat, o disperare fără timp, ca o statuie. Doamna cu copilul plânge și ea privind-o, copilul continuă să scâncească în brațele ei pe ritmul în care îl leagănă. Pe șosea, printre mașini, șoferul gonește către spital. Intră pe centura orașului și accelerează, claxonează, traficul e intens iar el face tot ce poate. - Stai! Nu mă duce la spital! Oprește, tâmpitule, mă omori! - Dacă n-o fi la urgențe, o fi la psihiatrie, da` undeva tot te duc. Simți că vorbesc serios? Ia zi! Simți? strigă șoferul apoi zgmotul îl acoperă. Un camion de mare tonaj încearcă să-i depășească. Țipetele Mirunei rămân neauzite. Lovește cu pumnul în scaunul șoferului, acesta o ignoră, iar ea se simte din ce în ce mai rău, îi vine din ce în ce mai dificil să inspire, simte nevoia să fumeze. Era nevoia șoferului, dar durerea, durerea de unde vine? Se uită îngrozită în jur, sunt pe șoseaua de centură a orașului. Trec pe lângă un bătrân, își simte articulațiile strivite într-o menghină, sentimentul e obișnuit, îl cunoaște, durerea trece, însă durerea aceasta surdă nu îi e cunoscută, îi e frică de moarte, o frică aproape materială. Țipă și-l trage de braț pe șofer. Privește în jur, privește în celelalte mașini, pe câmp, la șofer, de unde vine? Respiră din ce în ce mai greu, o durere ascuțită îi înjunghie pieptul. Într-un final, taximetristul depășește tirul care rămâne mult în spate. Miruna lovește în continuare cu pumnul în spătarul scaunului epuizată. - Mi-e rău, oprește! - Hai că c-ajungem la spital, înc-un pic! - Nu!! - Ești nebună! De ce nu vrei să mergi la spital? - C-o să simt durerea tuturor, nu vreau să simt, nu vreau... Miruna se sufocă în continuare, tirul se apropie și-i depășește din nou, face zig-zag-uri pe drum. Mâna stângă cu care bate în scaunul șoferului îi amorțește. O durere puternică își face cuib în piept. Taximetristul depășește din nou camionul, apoi zgomotul încetează. Șoferul o privește luptându-se pentru aer, în agonie, nu mai poate striga dar din ochi îl roagă același lucru. - Mama mă-sii de nebună... Încetinește și trage pe dreapta. Se uită din când în când în spate. Verifică. Încă respiră. Din spate, în viteză, vine din nou tirul, vine cu mult prea multă viteză deviind de pe drum fără sens. În interior șoferul de taxi vede doi bărbați luptându-se. Accelerează în trombă, trage puternic dreapta ieșind de pe șosea se oprește în câmp și scapă. Tirul trece pe lângă el și se oprește într-un copac rupându-l. Remorca se rotește în jurul cabinei strivite de copac, măturând totul in jur. Apoi liniște... Miruna geme pe bancheta din spate cu ochii larg deschiși, cu capul atârnându-i greu și fața încremenită în disperare. Își amintește de mama care murise demult, de tatăl care s-a stins lângă ea în aceeași zi. Bunica i-a spus c-a fost de tristețe, acum înțelege că n-a fost așa. Deci așa se simte moartea. Chiar și a altcuiva. În ultimele secunde renunță la a mai căuta, știe că undeva lângă ea cineva moare, și-i e suficient. I-ar fi plăcut să moară lângă el, așa cum tatăl murise lângă mama ei, dar renunță calm la acest ultim regret, căci înțelesese demult că n-avea cum să trăiască printre oameni, așa că zâmbește ușor spre disperarea șoferului care ia zâmbetul ei drept un imens reproș. \"Ți-am spus eu.\" Ce păcat, gândea ea însă, că el n-a putut simți iubirea așa cum am simțit-o eu. La venirea ambulaței, pe lângă cadavrul șoferul de tir, medicul constată moartea stranie a pasagerei de pe bancheta din spate a taxiului și pe șoferul acestuia într-un atac de panică abia controlat. Ca să-și potolească nervii, șoferul scoate pachetul de țigări din torpedoul murdar și își aprinde o țigară. Trage adânc în piept primul fum apoi își amintește de ce i-a spus femeia și aruncă țigara scuipând. Tremură imperceptibil, vocea îi e gîtuită, gândurile i se învălmășesc, lucrurile încep să se clarifice într-un mod grotesc, într-un deznodământ care-l îngrozește, care dă cu el de pereți. Menține însă o imagine calmă, se sprijină de ușa ambulanței și respiră sacadat, în reprize. - Nu-mi explic... îi spune asistentul de la SMURD bulversat. - Adică? - Adică n-are nimic la prima vedere. Poate dac-ajungeam un pic mai repede... O să vedem la autopsie. - Păi chiar către spital mergeam! scapă șoferul pe un cu ton ridicat, plângăreț, însă se reculege, își dă seama că nu încearcă să-l convingă pe asistent, ci pe sine. Continuă măsurându-și echilibrat cuvintele. Nu vroia să meargă la spital. Striga, lovea în banchetă, în mine! Zicea că dacă o duc o să simtă durerile tuturor. Și-acum, uite... E moartă. Ce durere-i asta?! Apoi, întorcându-se vede targa pe care era corpul acoperit al șoferului de tir. - La dracu’... Asistentul tace o vreme apoi rostește un \"asta e\". O platitudine pe-un ton trist apoi un oftat - replica obișnuită de accident. O exersase cu succes de-a lungul timpului. Văzându-l atât de zdruncinat pe șofer, totuși continuă: - Mda... E ciudat, cine știe ce-a fost în capul ei. Poate, știi, nu era toată... și-l privește ridicând ușor dintr-o sprânceană, apoi din umeri. - Mda, spune șoferul nehotărât. - Ah, idiotul ăsta, știi faza? continuă asistentul. - Nu, ce fază? - Soferul de tir... Era beat din câte zice colegul lui. L-a sunat soția și s-au certat, sau așa ceva. Femeia i-a zis că-l părăsește și-ăsta a luat-o razna. N-avea ce căuta pe drumul ăsta, s-o fi ducând acasă. A făcut infarct. Colegul a încercat să controleze volanul dar ăsta fiind beat lovea în toate direcțiile. Bine c-ați scăpat! Mă rog, c-ai scăpat... Clatină trist din cap. Poate dacă ajungeați la spital... Ce păcat. Taximetristul privește lung trupul Mirunei și simte nevoia imperioasă de a fuma, dar n-o face. Scuipă în stânga, scuipă în dreapta și strânge din dinți. Conflictul, torentul interior care-l chinuise până atunci ajunsese la sfârșit. „Am omorât-o... La dracu’, eu am omorât-o. Spunea adevărul, chiar simțea...” Se întoarce cu spatele tremurând, nu suportă s-o mai privească. Se uită lung la corpul acoperit al celuilalt. „Ce zici, idiotule, o să ne ierte Dumnezeu pentru asta?”