Noaptea se prelingea singură
Pe sticla ferestrei.
Dimineața era murdară
și grea ca șorțul bucătăresei
gătind pentru pușcăriași.
O țigare ardea
Deșănțat de cuminte
Peste liniștea
Mi-am aruncat sufletul
În poala unei țigănci ghicitoare.
Destinul șerpuia în cuvintele ei.
Din ghiocul murdar
Ziua mea de mîine
Nu vroia să iasă.
Mi-a azvîrlit banii în focul
Cu care-și
În grădina blîndeții
S-a făcut seară.
Geana amurgului
A roșit de dorul după răsărit.
Un grăunte de tăcere
Se zbate să-nfloreasca.
La porțile grădinii
Un cal alb
Paște mut si supus
Din mîna
Cai albi cu tropote surde
Aleargă prin noi.
Nechezatul lor sună a chemare
Sîntem prea tîrzii să-i mai dăm crezare.
Undeva în larg valuri se întrec
Să ne iasă-n cale. Și apoi se pierd.
Pe
Mă ridic și cad.
Mă strig și tac.
Mă mint și trăiesc din ce-am inventat.
Mă ascund, mă găsesc.
Mă uit, mă reintregesc.
Fug, mă ajung.
Mă privesc și plîng.
Du-mă vîntule-n pustiu,
Și împrăștie-mi cenușa
Să nu pot să vreau s-o știu
Să cred c-am murit tîrziu.
Aprinde vîntule o lumînare
Și du-mi-o pînă la hotare,
Sau dă-o nopții să o pască
Să mi-o
Ai ochii triști. Privești, nevăzînd marea.
Pescăruși răniți îți urlă in suflet.
Te simt cum incerci să îngropi în alge
O chemare mută spre alte catarge.
Scoicile ochioase ți-au ghicit
Se căscau între tine și mine
Hăuri de vise.
Veneam mereu să te ating,
Te depărtai cu fiecare pas
Tras înapoi, ca un arc de ceas.
Te simțeam singur si liber.
Nechemat de vreun glas.
Mi se
Se ridicau cruci de rugăciuni
Între mine, păcătosul...
Te purtam în destinul meu
Nescris, ca pe o piatră funerară,
Pe care o comandasem din copilărie.
Mi-era tăcere și-ți auzeam
Ultimul ceas dinaintea plecării.
Ultimul glas. Apoi șoapta depărtării.
Mi-au rămas agățate cuvintele-n gînd,
Mi-am pierdut lacrimile uitînd să plîng.
Ochii s-au scurs, s-au ascuns după
