Tot ce am scris s-a născut
în miez de noapte
Când totul a încetat
să mai existe,
Când râul speranței s-a coagulat
încetand să mai curgă prin vene-mi,
Când timpul și-a pierdut respirația.
Un
Plângea încet în minte-mi
un biet ecou uitat,
Iar valul surd al mintii
de el se tot spărgea,
Spălându-l cu otravă.
Ciudat,tot nu murea...
Crâmpeie de speranță ieșeau
la suprafață, în noptile
Aș vrea ca nemurirea să lase-a ei fărâmă
Să domine iar zarea, și visul,și tăcerea.
În nopți cu lună plină un gând se-nfiripa,
Privea de sus pământul
dar timpu-l înghițea.
Și mintea mea confuză
E întuneric,mă scald în uitare.
Pe zidul din spate încet se prelinge
doar dâra de sânge a vechiului vis.
Lumina difuză acum se-odihnește
Pe recea candoare a negrei perdele.
Și vechea oglindă
Îmi vad chipul reflectat in undele reci ale noptii,
Și gandul purtat pe-o stradă pustie.
Trotuarul ce nu vrea să-mi mai poarte pașii
Și-o vaga speranța curgându-mi din palmă.
Arunc o privire pe
