Poezii

Tot ce am scris s-a născut în miez de noapte Când totul a încetat să mai existe, Când râul speranței s-a coagulat încetand să mai curgă prin vene-mi, Când timpul și-a pierdut respirația. Un

Plângea încet în minte-mi un biet ecou uitat, Iar valul surd al mintii de el se tot spărgea, Spălându-l cu otravă. Ciudat,tot nu murea... Crâmpeie de speranță ieșeau la suprafață, în noptile

Aș vrea ca nemurirea să lase-a ei fărâmă Să domine iar zarea, și visul,și tăcerea. În nopți cu lună plină un gând se-nfiripa, Privea de sus pământul dar timpu-l înghițea. Și mintea mea confuză

E întuneric,mă scald în uitare. Pe zidul din spate încet se prelinge doar dâra de sânge a vechiului vis. Lumina difuză acum se-odihnește Pe recea candoare a negrei perdele. Și vechea oglindă

Îmi vad chipul reflectat in undele reci ale noptii, Și gandul purtat pe-o stradă pustie. Trotuarul ce nu vrea să-mi mai poarte pașii Și-o vaga speranța curgându-mi din palmă. Arunc o privire pe