Poezie
Revelatie tarzie
1 min lectură·
Mediu
Zgândăream zorii cu pana
când am inceput să visez.
Eram un vâsc ce se hrănește
cu rodul altuia pentru a da rod.
Și am hotărât să scurm cu os muribund
zidurile.
Mi-am urlat în ele clipa
și mi-am adunat praf de stea in palmă
crezând că sunt liberă.
Și am scris un vers.
Iar candoarea lui îmi reproșează
faptul de a rămâne doar un înscris.
Si-atunci plâng. Îl plâng.
Zgândăr apusul cu pana și-mi muncesc pupilele
pentru a nu-mi risipi puterea de a cuprinde
realitatea.
Castel efemer ornat cu vise, de ce îți pierzi rostul,
de ce te stingi mereu în zori?
Și cât durează pentru mine clipa?
Când mi-am găsit răspunsul,
tâmplele mele împrimăvărate mi-au făcut brațul
neputincios
și m-am trezit, slăbită,
tot OM .
002333
0