Romeo Rostas

Liviu drag,

dincolo de numele la care faci referire (adica nu voi povesti despre ele) vreau musai sa-ti spun cat ma bucur ca ai abordat acest subiect (doar in cateva cuvinte, dandu-le o expresie poetica), adica noi, grupul sau gruparea care suntem si ne pregatim a deveni. Pentru ca suntem si e bine sa stim asta, adica sa fim constienti, nu ma refer la nume ci la comunitate in general, ceea ce suntem cu totii aici, un imens atelier de creatie.
Literar vorbind, poate ca nivelul nu este per ansamblu unul foarte ridicat, totusi, nimeni nu poate contesta ca aici pe siteul nostru nu se scrie poezie sau proza in adevaratul sens al cuvantului. Iar ca atelier de creatie, site-ul nostru este dupa cate cred, unul dintre cele mai rapide dpdv al evolutiei literare, exercitiul scrierii slefuieste rapid autorii receptivi si cu potential. Mai cred ca aici, datorita feed-bakului progresul isi intra rapid in drepturi si ca formam o comunitate sau o grupare, cum spuneam.
Apoi imi place ca exploatezi dependenta noastra de acest loc, este clar ca asa e, nu putem trai fara el, e ca o portie zilnica de poezie.ro (eu sunt dintre cei care
nu poate accepta sa spuna ca intra zilnic in agonie.net) si asta nu s-ar putea intampla fara ca noi sa gasim acel ceva care sa ne tina legati, dependenti, evadati sau eliberati, aici (pentru ca nici nu stiu cum sa-i spun, evadare sau dependenta, respectiv constrangere voita, deliberata zbor adanc spre noi).
Apoi mai spui tu ca lumea ne va privi ca pe niste caini turbati ai generatiei noastre, ca stam in haite si uramrim
cu pulsul crescut umplerea spatiilor albe, domnule, nici nu puteai spune mai bine, pentru ca implicarea emotionala ne da batai de cap nesperate si chiar de inima, (unora care stau mai prost cu hertzu\'), iar problema pulsului crescut, nu stiu cum o privesti tu si nu intru in detalii, dar pot sa te asigur ca este, adica imi crescu si mie pulsul
de cateva ori de suparare si socare, de statea sa-mi sara inima din piept, iar de plans, deja ma stie toata lumea de pe la neturile pe unde umblu, ca nu ma pot abtine, s-au saturat sa ma intrebe daca ma simt rau, considerand
probabil ca e un reflex al meu in fata monitoarelor sus amintite si a site-ului verde, pana mai-ieri. Ca ceata aproape fatala in care ne vad cei din afara, refugiati este pe undeva o implinire spirituala si chiar afectiva, asa inaccesibila si rece cum pare. Adevarul este ca asa
cum se deschid porti nesperat de multe citind, studiind, asa se intampla si aici cu noi, se deschid niste porti nebanuite aici si poate ca uneori e atat de dificil
sa stabilim aceste limite si granite intre ceea ce suntem pe dinauntru si expunem aici, pe dinafara.
Mai am bucuria sa-mi amintesc cum imi spuneai tu mai demult ca suntem aici un grup serios, intre prieteni, ca ne ajutam si sa constat cu bucurie ca asa este.
Poate ca unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-a intamplat de un an incoace este (in afara de o anume distinctie importanta pentru mine), intalnirea de la lansarea volumului de poezie al Luminitei. Am avut ocazia sa privesc in ochi si sa strang mainile unor oameni (cu majuscula) si sa-mi imbratisej prietenii, in adevaratul sens al cuvantului, carora inca nu stiu cum sa le multumesc pentru tot ce au facut pentru mine, dar pe care nu ii uit niciodata.
M-a impresionat problema lui Mat si felul in care autorii de pe site s-au solidarizat sa-l ajute sau sa-l sprijine. M-am tot gandit cum l-as putea ajuta si efectiv nu gasesc nici o solutie concreta, decat sa donez sange lucru pe care l-as face fara sa stau pe ganduri, daca as fi la Bucuresti.
Cu alte cuvinte voiam sa confirm ca acest credo al tau exista si este si al nostru si sa ma bucur ca ai spus-o in acest fel. Poate inca nu stiu, dar presimt ca ne vom minuna de ceea ce vom ajunge, aici impreuna in viitor. Pentru ca, eu nu mai pot concepe sa traiesc fara sa vin aici si in situatia aceasta sunt marea majoritate a membrilor siteului.
Si bucuria mea mare este ca Aici sunt oameni cu talent si oameni cu suflet.
Si Dumnezeu ii vede, nu am nici o indoiala. Poate ca m-am intins cu aceasta parere, dar cred ca nu m-am abatut de la subiectul abordat de tine, Liviu, mai precis continutul a ceea ce vrei sa transmiti prin \"manifestul\" tau si sa ma alaturi intru totul credintei ca suntem impreuna
aici un fenomen, o grupare care se indreapta spre ceva, care deschide un drum important in posteritate.
Cu minti si suflete.

Am scris si eu asemanator acestui gen de poezie scurta, de stare, de idee insa asta era demult. Le spusesem atunci \"ipostaze\", adica un soi de imagini, fragmente construite pe o anume stare, rotunde, de sine statatoare, evocari, transpuneri care expun si inchid cu sine ideea. Uneori par criptice. In general sunt scrise cu un fel de punct in capatul lor, fara drept de replica, fara a mai urma ceva dupa ele. Episodice, eventual si aproape exclusiv folosind simboluri.
Sunt niste stari, sentimente afirmate, sau afirmatii lirice ori ipostaze, cum le-am spus eu.
Unora le plac, altora nu.
Sugestia mea in general la tine este sa incerci ca imaginile pe care le creezi sa fie cat mai firesti si sa alternezi cu trairi, sentimente, gestica, etc.
Ti-am sugerat o mica modificare dar vad ca n-ai schimbat.
Te citesc mereu, fii linistit.

E chiar frumoasa! Placuta si plina de daruire.
Ceea ce mi-a placut mai putin e \"foton recalcitrant\" care imi da in cap la sfarsit de poem, inserata parca, intr-un limbaj atat de simplu asociiind simboluri discrete sentimentelor. Totul suna firesc pana acolo.
Ar fi fost cu totul altceva daca iti incepeai constructia folosind un cadru in care sa poti plasa acel foton recalcitrant, asa, mie imi cade drept in moalele capului. E adevarat, nici prea firescul \"frunza\" nu mi-ar fi cazut foarte bine, avand in vedere ca sintagma e destul de des intalnita.
Oricum e o poezie de suflet pe langa care nu poti trece indiferent. Place!

Am gasit si versul.
Fii atent la mine cata obraznicie dadu brusc peste glasu-mi \"pareros\".
Reiau:

\"...
degeaba trag cu urechea, vorbește pe o limbă
neînțeleasă de mine
sau poate eu o ascult
într-o cheie greșită
cineva imi spune sa-l salut si din partea ei
dar nu gasesc cheia
și nici dicționare de limba îngerească
nu am găsit nicăieri\"

Nu-mi amintesc daca mi-am exprimat parerea public sau nu vis-a-vis de aparitia epigramei pe site, cert este ca ma bucura, pentru ca sunt o pata de culoare, inveselesc si chiar avem nevoie de asta. Apreciez initiativa si meticulozitatea organizarii concursurilor, ca sa nu o mai lungesc: felicitari tuturor celor implicati!

Ma bucur sa te regasesc cu vers alb, imi place, dar am si o mica sugestie, nu-i musai sa o iei in seama.
Adica. Despartirea poeziei in strofe sau in fragmente, avand in vedere ca ai folosit si stelutele, nu o simt necesara. Desigur, autorul stie ce face cu textul lui si mai ales ceea ce doreste da exprime. Am incercat sa observ ce sens au fragmentele luate separat si nu l-am gasit decat in ansamblu. De aceea, eu as renunta si la ele, chiar si la despartirea in strofe, (luandu-ma dupa constructia celui de-al doilea vers care aduce cu sine si dialogicul dar si vocea auctoriala), ceea ce da bine, in opinia mea. Asadar, constructia aceasta abordata inca din debutul poeziei, iti permite unificarea ideilor (a fragmentelor) versul poate sa cada oricat de liber si de nefragmentat.
Ca si constructie, (iar te bat la cap cu repetitiile) e bine si cum ai formulat tu, dar eu as fi deconspirat ingerul din aceste considerente sau si altele, doar in al doilea vers, primului lasandu-i o aura de mister, de ex.:
\"îl salut în fiecare zi
bună dimineața domnule înger îi spun el nu-mi răspunde\"
in continuare as lega totul sau cel putin primele doua strofe. Ultimele doua versuri par chiar lipite, nu sunt rele, dar as fi pus inca unul inaintea lor pentru a omogeniza constructia, avand in vedere ca folosesti prep. \"si\".
E o opinie, Liviu, nu-i musai sa o iei in seama, asa am simtit eu poezia, sper ca nu m-am exprimat imbarligat. Dau si varianta.

îl salut în fiecare zi
bună dimineața domnule înger îi spun el nu-mi răspunde
întotdeauna fac două cafele una rămâne de obicei neatinsă
îl întreb de una de alta
în general mă interesează
viitorul apropiat

uneori aud o tuse, un sughiț,
o șoaptă peste umărul stâng
degeaba trag cu urechea, vorbește pe o limbă
neînțeleasă de mine
sau poate eu o ascult
într-o cheie greșită
(inca un vers sau nu)
și nici dicționare de limba îngerească
nu am găsit nicăieri


Mi-a placut!
Observ ca si la tine ingerul ca motiv apare destul de des, dar postura in care il \"asezi tu\" nu e una suparatoare, plata, dimpotriva. Am mai observat eu ceva la tine atunci cand scrii vers alb, o sa-ti spun, e de bine :).

Draga Aleks,

eu n-am mai dat iama pe site cu comentarii, probabil ca ai observat, dar n-am incetat sa te citesc si tu stii asta. Vreau sa aduci inapoi poezia pe care ai postat-o inainte si sa te gandesti serios la ceea ce am povestit.
Aici imi place constructia, discursul tau, finalul e foarte bun, continutul e putin cam dulceag si plin de simboluri, (dar nu te ingrijora pentru ca e perfect normal sa fie asa la experienta de viata pe care o ai, te rog sa nu mi-o iei in nume de rau, stiu ca te deranjeaza sa ti se aminteasca mereu varsta) - si pe mine ma deranjeaza prejudecatile si tu ai demonstrat ca te ridici deasupra lor. Am sa-ti spun exact la ce se refera lumea cand vorbeste despre varsta ta, dar nu aici. Am vrut sa-ti las doar un mesaj scurt ca sa stii ca eu iti sunt aproape si ca te voi ajuta in limita posibilitatilor, atata timp cat tu vei ramane acelasi. Sa scrii in continuare pentru ca esti un om deosebit, un talent rar (stiu ce spun, cunosc si lucrez cu fiintele sensibile de varsta ta) asa ca nu te laud gratuit, fii sigur de asta.
Fruntea sus!

Cu drag, eu.

Dania,

sezonul sinuciderilor e in fiecare clipa. Sau poate fi. Acut sau cronic. Mai intai mori in tine, incet sau repede, ucis de ceva sau cineva, abia apoi decizi ca viata nu-si mai are rostul si atentezi ca si cnsecinta la propriu-ti trup. Invelisul carnal, palpabilul, ceea ce se vede, cu nimic mai putin pretios decat interiorul (pentru ca impreuna, in comuniune, alcatuiesc ceea ce se mai numeste \"om\").
Am vazut cateva ganduri de curand, si mi-am dat seama ca e un subiect inepuizabil (desigur s-au scris studii si chiar tratate despre sinucidere ca act si adeptii ei) cu multiplele semne ale intrebarii si mai ales misterul pe care il lasa in urma-i. Practic este o durere pe care simti ca nu o mai poti suporta. Este disperare.
Un simplu \"iarta-ma\" rostit cu spasirea sincera a sinelui vinovat poate salva o viata. Un trup, o minte, o inima. Fiecare om merita sa traiasca, cu sufletul, trupul si mintea, insa multi sunt cei ucisi pe dinauntru. Tragic e ca multi sunt si cei care ucid cu sange rece, din egoism, cu intentie si chiar cu satisfactie. Si de aici pana la sinuciderea celui care nu-si mai gaseste rostul existential (nu cred ca am rostit vorbe mari) pe pamant e doar un pas. Se intampla in general dupa o accentuare, o exacerbare a simturilor, o energie indreptata spre un subiect care dezamageste. Intamlare sau fiinta.
Ma intreb cati sinucigasi exista si cati ucigasi de sinucigasi traiesc linistiti in orgoliile lor? Ma intreb cum pot ei trai astfel, cum pot dormi stiind ca fac atat de mult rau? Stiind ca doboara si ca ucid. N-am sa pot simti astfel si n-am sa inteleg niciodata!

Pentru un scriitor care se transpune este cel mai dificil atunci cand i se ucid personajele. Cand mor ucise prematur in el. Cand el ajunge sa-si sinucida scrierile. Adica pe el-insusi.

Dania, poate e o coincidenta, oricum iti doresc sa nu te ucida nimeni, niciodata! In nici un fel. Sa nu regreti nimic din ceea ce scrii, sa nu fi aruncata cand daruiesti din tine!



o fiinta

Rares,

Imi amintesc ca am citit textul si in alta parte si primul paragraf era in ghilimele, sper sa nu gresesc. Atunci m-am intrebat si mi-am pus problema ce vei face cu el in continuare, (cum vei rezolva fragmentul de inceput pe care, practic, il vad o insertie fara legatura concreta cu actiunea din text).
E un text care compozitional curge ca un filmulet (e plin de imagine, sau e numai imagine - fara dialog - privita din exterior. Ai avut grija sa plasezi spatial si temporal, ai introdus in atmosfera, practic momentul culminant, sau ceea ce evidentiaza textul este lupta de dinaintea mortii, cu insasi momentul ei.

Acum la text. Disecare.
Primul fragment, cum ziceam e ca nuca in perete, din punctul meu de vedere, dar poate fi la o adica parte integranta (nu vreau sa-ti dau idei cum sa modifici, initiativa trebuie sa vina de la tine, tu esti stapanul textului si il simti mai bine decat oricine). Chiar si la acel fragment de inceput as putea spune ca exact prima propozitie (care ar trebui sa fie cea mai coerenta pentru ca are o importanta deosebita in text, impune ritmul si da start povestirii) mi se pare putintel de tot, nesigura (poate sunt doar eu subiectiv, desi se poate modifica sa fie scurta si expresiva) - ma deranjeaza putin repetitia pronumelui, imi pare un inceput usurel ezitant, dar poate doar mi se pare, repet.
Apoi sugestii pentru primul paragraf care pare a fi o relatare la pers. I, o incursiune pe care n-am reusit sa o descifrez, avand in vedere ca toata actiunea povestirii e narata la III.
Din nou, ma deranjeaza repetitia substantivului \"vanator\" cu derivatele lui, as fi preferat sinonimul \"prada\", ca antonim al vanatorului, mai sugestiv. Nu stiu daca nu cumva \"experimentat\" cu \"prea\" nu formeaza un pleonasm, nesuportand grade de comparatie (poti verifica, nu sunt sigur). Cam astea ar fi chitibuseriile pentru ca apoi treci brusc la relatarea indepartata, III. in care amintesti foarte vag ca ceea ce se petrece in debutul povestirii e derularea unui gand. - aici voiam sa spun sa evidentiezi cumva aceasta trecere, pentru ca suna ciudat: termini cu \"Simteam ca traiesc.\" apoi brusc, incepi cu \"Era constient de un singur lucru\" - nu e suficient de clara trecerea de la \"eu\" la \"el\". In continuare, de cum incepi povestirea la pers. a III-a nu mai ai poticniri, poate doar lungimi la secventa descriptiva a lumii post-razboi-nuclear.
De acolo pana spre sfarsit totul se deruleaza ca un filmulet, actiunea isi urmeaza cursul firesc, ai fost atent sa plasezi spatial si temporal actiunea si sa urmaresti indeaproape eroul, dar lipsa totala a dialogului, a insertiilor de alt tip, precum si pastrarea aceluiasi ritm (cu mici exceptii) risca sa oboseasca putin cititorul. Aici cred ca intervine tehnica, stilul, pe care le vei aprofunda cu timpul, nu zic ca nu e bine, dar poate fi si mai bine, de ex. eu din toata informatia pe care o aveam aici, din tot, as fi scris cu totul altfel. Ai fi putut sa oferi dinamism, nu ca nu este in actiunea propriu-zisa, este, doar ca as fi variat putin realtarea, pentru a nu risca sa-mi obosesc cititorul, dar asta vei simti cu timpul, dupa ce iti vei forma un stil, pentru ca in textele lungi ai nevoie in primul rand de coerenta, expresivitate, variatie, stil, scurtimi, adica sa elimini tot balastul, eufemismele, propozitiile care repeta sau sunt in plus, dar sa fii atent si cum realizezi legaturile dintre paragrafe, respectiv segmente, sa nu fi criptic pana la urma. (nu stiu daca e cazul tau, dar am simtit nevoia sa o spun acum, sigur, mai e nevoie de multe, dar trebuie sa tii cont si de astea).
Prezentarea cadrului in care are loc actiunea mi se pare prea lunga si monotona. Incepe de undeva in viitor, totul e nou, e modificat, insa amintirea personajului principal nu pastreaza momentul de dinainte, adica tot un viitor, dar cel de dinaintea razboiului. Poate acolo ar fi fost interesant de exploatat putin, momentul de dinaintea calamitatii, care poate aduce diferite stari emotionale personajului. Ideea scutului mi-a placut, si cea cu Gardianul, dar imi pare rau ca o deconspiri atat de tarziu, ca sistem functional de aparare a individului. Si ca sa nu te tot indispun, uite, cu toata sinceritatea iti spun, cand am ajuns la pasajul care incepe \"Siroaie de sange negru, neoxigenat...\" pana la \"Lesina.\" am zis wow!! ca tehnica. Daca ar fi ceva din aceasta povestire de subliniat, sau citat, (vreau sa spun ceea ce se distinge, transmite, are nerv, personalitate, vitalitate si naturalete) ar fi acel pasaj, cu conditia sa-l imbunatatesti putintel de tot (sa elimini repetitia cuvantului \"spirala\", probabil \"Animalul
Strangandu-si ultimele forte desavarsi algoritmul. \" - e in plus, ai uitat-o aici cand ai modificat, repara, te rog, dar citind intregul fragment, ca sa simti exact ce sa elimini. Si \"isi zamisli paznicul\" - n-am prea prins sensul, adica n-am inteles. In rest, Rares, fragmentul este o lectie chiar si pentru tine, citeste-l, reciteste-l si incearca sa-ti gandesti povestirile compozitional, ghidandu-te dupa el. Cu acele mici exceptii, te felicit sincer pentru acest fragment ca tehnica compozitionala!
Dar apari foarte brusc cu revenirea la realitate, \"trezirea\", fara sa redai concret acel moment. Acolo sari peste etapa trezirii, e o rupere a firului actiunii, acel moment, din nou putea fi exploatat putin. Si ceea ce mi se pare ambiguu este tot acolo trecerea de la III la II, incepand cu fraza \"Mirosurile pe care le-ai...\", adica sfarsitul de fragment cu II, trebuia, dupa parerea mea, rezolvat stilistic si atribuit unei anume persoane, sau gandului lui (discurs de tip monolog interior, etc.)
Spre final, totul devine mult mai interesant, pentru ca odata introdusi in atmosfera, se da o lupta (dinamism) cu acel monstru care inevitabil aduce moartea (moment care starneste compasiune, prinde).
Despre final pot spune ca e punctul culminant, ca acolo se intampla practic totul, dar e anticipat in cateva ocazii, ceea ce dupa unii, nu e foarte indicat. Pe mine, nu intotdeauna ma deranjeaza, oricum e bine sa eviti cel putin repetitiile anticipatiei.

Concluzie scurta:
Ca repros ar fi insertia nejustificata suficient a primului fragment si usoara monotonie compozitionala, de laudat e fragmentul lesinului si bunicel ar fi cel al luptei, respectiv al mortii din final.

In speranta ca nu te-am indispus (enervat) prea tare, iata-ma pe-aici cu parerea sincera. Romeo (sacaitu\')

Multumesc Ionut, ma tenta sa nu-ti raspund din cauza ultimei parti a parerii tale,(care m-a cam blocat) dar nu pot sa te ignor, si nu vreau, tocmai pentru ca mi-ai inteles foarte bine textul, subtextul, mesajele multiple, simbolic vorbind. Mai mult chiar, ma bazez pe tine ca cititor, atunci cand voi posta/publica.
Ai inteles bine, personajul e in acest text intr-o agonie, (nu mai spun de care) iar vindecarea lui completa ar trebui sa urmeze intr-un noiembrie, dupa calculele si prezicerile unui alt personaj, secundar aici, dar principal prin atitudine. Ma bucur ca ti se adreseaza si tie (ca cititor), ca te-ai oprit de nenumarate ori, erau probabil momentele in care si eu ma opream din scris, textul coplesindu-ma la scriere. Noiembrie, imi doresc sa fie si luna la care proza mea sa cunoasca lumina tiparului. Doamne ajuta!

Ultima parte a comentariului tau, ma prefac ca n-am observat-o. Iti multumesc, ma citeste cine vrea si comenteaza tot cine vrea, nu ma dau in vant dupa stelute, nu ma intereseaza ponderea lor si nici alte forme de evidentiere a textelor. Un semn ca a fost receptat cum trebuie si ca a transmis ceva, (emotional!) pentru mine inseamna mult mai mult.
Si eu ma simt mai bogat cu un cititor.

La recitire!

Ia uite inca un cititor! Multumesc pentru lectura. Pentru clujeni, chiar e un drum pe care-l pot porni cu lectura alaturi de personajul meu, venind dinspre Gara, spre Centru. Bucuros de vizita!


Dar mic ii Clujul! Cred ca avem o cunostinta comuna. (H. M., poet si publicist - mai nou - da, ne cunoastem si incerc sa-l cooptez de ceva vreme sa vina pe site.) N-am mai auzit nimic de cenaclul din Cluj, oricum, de la toamna in mod cert voi participa si eu. Uite promit aici, solemn.

(P.S. Nu mi-a fost dat sa intalnesc nicaieri atatea nume de Adina la un loc ca aici pe site. Neobisnuit.)

Domnule DoDu, e-adevarat, la ora la care imi postai tu comentariul, nu aveam decat cateva literute in locul textului, ca deh!, nu toata lumea are modalitati canadiene de accesare a internetului. Altii stau cateva ore bune pana sa posteze un text lung, mai ales daca e si cu diacritice.
Despre bere, domnule DoDu, chiar matale te laudai peste tot ca esti mare consumator, asa ca nu mai trebuia sa citesti in literutele mele una ca asta. Ca eu sunt anti-alcool, anti-fumat si anti-drog, asta e cu totul altceva, dar chiar nu am nimic cu cei care le consuma. Fiecare face cum crede si cum poate, n-am eu nimic de-acolo. Dar am priceput...
Si cu epigramele, sa fim seriosi, mie imi plac, domnule DoDu, ca de-aia am indraznit si eu mai demult. Dar nu sunt eu un expert in zona aceea. Imi plac pur si simplu, care-s bune, ca ma destind. Ca nu i-am spus nici un \"bine-ai venit\" domnului Olariu cand a aparut, a fost ca asa am eu momente de taceri,(desi nu e indicat, da\' ce sa fac?) taceri, fara sa aiba nici o legatura cu cineva sau altcineva, ci doar cu mine. Despre epigramele care bantuie pe site, ce sa spun eu, oare? Chiar nimic, domnule DoDu, chiar nimic.
Acum ai in sfarsit textul in fata, DoDu, sanatate si la multi ani!

A, si transmite-i, te rog, domnului Costel Babos ca domnul Stejan i-a dedicat o proza de ziua lui, dar n-a apucat sa o posteze. O va posta, probabil cat de curand, sa-i dai o bere din partea mea si a lui Stejan. Adica lui Costel sa-i dai berea. Si sa o savurati pe indelete! Proza. Si berea.



Draga Raluca,

tu sa stii ca in momentele in care postez si care dureaza cateva ore esti una dintre persoanele la care ma gandesc, pentru ca esti chiar o exceptie: iti place sa citesti proza! Si zic, uaii, ce-o sa mai spuna acum Arghira... si zic, uite, cel putin un cititor, oricat de lung ar fi textul. Sigur, mai era inca un cititor pe care ma bazam cand imi postam povestirile pe site, sper ca ma va citi in continuare si voi avea totusi 2 cititori la modul cert. Ei, pentru doi, chiar merita sa postez. Textul de fata are 13 pagini A4 si cam 24 in formatul de carte. Si stiu cat e de greu sa citesti proza pe internet. Fara misto! Chiar stiu ca nu e placut daca nu ai timp, si etc., altele. Asa ca o sa mai aduc, dupa cum ti-am promis si celelalte doua parti ale \"Bibliotecii\", pentru ca stiu ca tu le vei savura si asta nu pentru ca suntem noi prieteni ci pur si simplu pentru ca tu esti un cititor de proza. Clar.


Lucian Preda,

ce mare bucurie vazand ca m-ai citit de buna voie si nesilit de nimeni. Pur si simplu. A fost o surpriza placuta, ca imi luasem speranta de la alti cititori.
Cu Nemira, ma mai gandesc sa vad si eu ce si cum, oricum, bine ca mi-ai atras atentia.
Cat despre limbaj, te rog, nu te formaliza, faptul ca ai citit si ti-a spus ceva textul e ok! Limbajul se cizeleaza in timp, chiar fara sa simti. Un semn de citire e bine venit oricand. Multumesc pentru lectura!




Costel,

ceea ce mentionezi tu acolo (pentru ca nu ma feresc sa spun ca ai totusi un ochi bun la lectura) sunt exact punctele pe care le urmaresc si eu cand citesc un text in proza. Dar mai ales cand scriu. Adica daca nu-i una, sa fie alta. Si daca nu-i alta, sa fie cealalta si daca nu-i nici una si nici alta, si nu-mi place nici despre narator, adica felul in care se scrie sau in care scrie privind detasat, nu-mi place nimic. Poate sa stea un cap si sa-l laude tot universul. Si nici nu-mi vine sa mai citesc acolo. Cam asta ar fi motivul pentru care, sa zicem ca nu comentez anumite texte. Si nu pentru ca as fi un \"frustrat\" dupa cum auzisem pe undeva. Sper ca e limpede.
Iti multumesc ca m-ai citit! Si sper ca ma vei citi in continuare, indiferent de cat de lungi ar fi textele. Oricum postez destul de rar. Si stiu ca si tu esti un amator de proza buna. Sa auzim numai de bine!
Multumesc.

La multi ani!

Liviu drag, vin si eu intarziatu\' sa-ti spun \"la multi ani\" cat mai buni si mai frumosi cu putinta!
Ti-am recitit poeziile, de prin ianuarie incoace si mi-a facut o reala placere sa trec pe aici, pentru ca am descoperit varietate...Ce inseamna sa ai un stil al tau... cand ma gandeam la Anton, imi aminteam de cele \"antoniene\" si de fapt tu scrii mult mai variat. Cred ca e mult mai interesant sa citesti dintr-un autor mai multe poezii o data, decat pe sarite, cum apar aici, in prima pagina.
Nu stiam unde sa ma opresc si sa-ti doresc tot ce-i mai bun, sanatate, inspiratie si liniste interioara. Mi-a fost greu sa decid o preferata-preferata, ca sunt mai multe care imi plac. Totusi, aici m-a ancorat \"t\"-ul tau din gat, nerostit si felul in care spui ca n-ai stiut sa minti. Sinceritatea ta. Nici eu nu stiu sa mint, cand vine vorba, da\' nu stiu domnu\' Anton ce sa ne facem noi cu astia care stiu? Astia care profaneaza sensul cuvintelor astea doua care se rostesc atat de greu? Nu mai zic nimic, iarta-ma domnu\' anton ca te iau pe tine la intrebari, cand de fapt mi le pun numai mie si tu nu ai nici o legatura angoasele mele.
Sincer sa fiu, aici mi-a placut cel mai mult sinceritatea ta si nu numai, voi reveni poate mai incolo cu ceva pareri la poeziile tale. Acelea preferate.

Sa ai parte de tot ce-i mai bun pe lumea asta!

Cu prietenie, romeo&co.

Dragul meu Aleks, uita-te tu ca nu m-am putut abtine sa nu vin aici si sa nu-mi felicit febletea, la multi ani fericiti si buni!!!
Hai sa-ti spun, si eu ma simteam candva un copac, dar copac de copac asa cum imi crescuse in curte o minunatie de cupola sub care copilarisem, un copac, care isi intinsese ramurile departe spre albastru si radacinile tot departe, adanc, infipte in pamant, intrand chiar pana sub bloc, un copac asa cum n-am mai vazut eu vreodata. (intre timp aflasem ca prin Sud se spune tontilor \"ce mai, esti copac?\", cu toate astea mie nu-mi pasa, eu ma simteam copac si asa voiam sa raman, drept si falnic, cum sunt ei. Eu nu-i consider tonti. Si mai imi plac mie copacii pentru ca au radacini adanci, de nu-i poti smulge din locul in care au crescut, insa isi intind ramurile spre cer, uneori cuprinzandu-l si spre stele, asa cum spui tu.

Dar, nu! N-am sa-mi continuu povestea, ca n-am venit sa te intristez ci sa te felicit pentru frumoasa varsta pe care ai implinit-o si sa ma bucur ca si tu te simti un copac si nu unul oarecare ci unul cu \"radacini vegetale intinse intre palmele cerului\". - adica imaginea inversa a copacului - pe care am exploatat-o chiar si eu in texte dar si in doua imagini.
Aici in poezia asta esti acelasi Aleks pe care il stiu eu (densitate de imagini, decor deschis, vegetal, sideral, marin - o intreaga natura fericita participand, transformandu-se, stilistic simt o imbunatatire a expresiei versului, o apropiere de pastel - ceea ce a ramas de la inceput - plus o implicare mai directa a ta ca autor, nu foarte directa, insa esti mai \"in poezie\" decat mai pe la inceputuri). Probabil si poeziile sunt mai \"lucrate\" decat inainte. Cu alte cuvinte, o evolutie a ta, clara, fara sa te desprinzi de tine, lucru pentru care te felicit si iti doresc sa fii tu in continuare, sincer si perseverent.
\"Sacrificiul nemiscarii\" imi place ca si titlu, defineste ceea ce aduci prin versuri, chiar daca titlul imi aduce aminte de altceva.
Iar \"sinergia\", asa cum spune si Andia e un termen bun de adus in titlu sau in final, avand in vedere ca tu prezinti o transpunere, sau o metamorfoza, dar eu cred ca tu l-ai pus ca un fel de subtitlu, deci e ok.



Toate cele bune, sanatate si tot ce-ti doresti, Aleks!

Este un an pe care n-am sa-l pot uita vreodata, e site-ul. Fara sa fiu patetic, doar sa observ ca m-a schimbat, m-a facut mai comunicativ, mi-a adus multa bucurie. Am avut parte si de multa suparare, dar sunt constient ca de vina sunt doar eu!


Draga Liviu, imi amintesc acum un an cand veneai cu primele texte pe site, cand si tu ti-ai postat mai multe deodata dar ai avut totusi norocul sa fii observat si citit printre puzderiile de texte care apareau. Cum ne-am indreptat cu totii spre poeziile tale, din momentul in care apareau. Unii dintre noi citeam si comentam, altii nu, insa cea mai frumoasa senzatie a fost sa te citesc din palme, sa te recitesc si sa-mi amintesc exact ce simtisem in momentul in care iti citisem (respectiv comentasem) o anume poezie pe site. In ciuda progresului tehnicii, eu inca prefer varianta cititului de pe hartie, care imi este si mult mai comoda (neavand internet acasa). (Chiar povesteam cu Fersim despre momentul in care ai aparut pe site ca o revelatie si ce fel de autor (om) transpare din poeziile tale: adica te barfeam, cu admiratie).

Ma bucur ca am avut ocazia sa descopar site-ul, pentru ca aproximativ prin 2001, noiembrie veneam prima data la internet si cam tot atunci si pe poezie.ro.
Este un atelier literar care stimuleaza extrem de bine, pot spune ca niciodata n-am scris (ca volum si calitate) atat de mult cat am scris de cand vin aici si cred ca se intampla la fel cu majoritatea membrilor. La fel, observ ca a crescut substantial calitatea textelor dar s-a si marit numarul autorilor care scriu rezonabil. Site-ul se indreapta cu autori cu tot, cu spirit spre ceva, nu stiu spre ce anume, dar evident, creste.
Tehnic vorbind, am intampinat extrem de multe dificultati (avand in vedere ca habar nu aveam de internet - nu ca acum m-as descurca). Spre exemplu, nu stiam cum se trimite o fotografie, ii dadeam copy imaginii de pe disketa si apoi paste in patratelul din profil. Asteptam eu vreo doua saptamani apoi scriam la forumul acela (pe care il preferam) ca nu mi-a aparut fotografia. Si tot asa m-am chinuit cateva luni pana cand s-a indurat cineva de mine si mi-a aratat cum se trimit documentele cu attachaments. Ce sa zic de stresul care ma apucase cand am vorbit prima data pe ym. (fara sa vreau asociez internetul site-ului) Apoi au aparut stelutele si stelutarii, degetele in sus si in jos, apoi logarile si eu eram fericit ca pot sa vad cine dintre preferati e online si posteaza sau comenteaza, apoi chatul unde m-au cuprins mari emotii cand am vorbit pentru prima data in replici directe cu un anume autor. Mi s-a parut o minune. Apoi fotografiile primei intalniri din Bucuresti, cand am vazut cu totul alte chipuri decat ceea ce imi imaginam eu ca ar putea intruchipa fiinta fizica a acelui autor. De fapt nici nu ii \"vedeam\" pe membri site-ului cu chipuri, drept sa spun am avut o surpriza placuta vazandu-le fotografiile. Apoi celelalte intalniri, galeria foto, cu surprizele ei, autorii noi care apareau, scrisorile, povestile, legaturile dintre noi, comunitatea care s-a format. Acum m-a surprins putin rearanjarea paginii site-ului, eram obisnuit cu linkurile, mi se formasera automatisme, cred ca si cu ochii inchisi puteam sa dau cursorul pe linkurile pe care le foloseam cel mai des. Acum ma readaptez. Adevarul este ca a intrat in vietile noastre si nu-l mai putem abandona. Pe sitele asta drag.
Am devenit nostalgic rau in seara asta, dar mi-a venit de la anul acesta pe care il trecem fiecare pe aici. Eu n-am sa-l pot uita niciodata, cred ca a fost cel mai plin an de pana acum, am castigat si am pierdut, am crescut si m-am prabusit, insa mereu am fost aici, nici nu stiu daca am sa pot sa plec cu adevarat vreodata. Am sa tac, poate, dar n-am sa pot sa plec.



Cu prietenie eu
mai batran cu un an aici
cu cine mai stie cate texte
scrise pentru prima data din suflet
(nu cerebrale)
cu nu mai stiu cate suparari si deceptii
cu prea multa dragoste
dar mult mai bogat
cu poezie.ro

Nu este poezie dar este cu adevarat o declaratie de dragoste.

Ceea ce ai scris tu acolo mi se pare esential!

Veridicitatea declaratiei tale sta in tine, raspunzi direct de ceea ce declari.

Mie mi se pare minunat, ar trebui sa fie fericita. Chiar si in fata cuvintelor atat de putine (da\' bune) se poate \"filosofa\" si combate, dar cand vezi asa ceva si esti un om de buna credinta, musai ca te dezarmeaza spusele astea.
Eu zic ca este ceea ce trebuie, adica titlul explica (virgula) continutul.

Acum cativa ani o prietena mi-a propus sa mergem de ziua Sfintei Maria (15 august) sa vizitam impreuna manastirea Nicula. Cunosteam celebrele iconite pe sticla, incercasem si eu sa pictez cateva dupa model, dar nu fusesem niciodata la Nicula. Cu toate ca era chiar aproape de Cluj. Si se mai stia ca exista acolo o icoana a Maicii Domnului facatoare de minuni. Icoana care lacrimase, pe care cei care ar fi atins-o ar fi avut parte de bucurii, vindecari (protectie divina), etc. Da, am zis, hai sa mergem. Dupa un lung pelerinaj pana la manastire, timp in care am tacut si ne-am gandit fiecare la ce a crezut de cuviinta, am ajuns la Nicula, manastirea inconjurata de sute, poate chiar peste o mie de oameni (nu stiu sa aproximez). In finalul predicii am stat cateva ore pana au intrat primele valuri de credinciosi in manastire sa atinga icoana. Prietena mea isi dorea sa ajunga acolo si bineinteles si eu, asa ca am stat cateva ore intr-o mare inghesuiala la o coada interminabila. In fata altarului erau doi gardieni care opreau si triau \"gloata\", un rand supradimensionat de oameni din toate regiunile tarii, dornici de a atinge vestita icoana. Era un august torid, chiar si inauntru se simtea lipsa aerului. Dupa doua ore de inaintat spre altar am ajuns in sfarsit acolo unde randul de oameni se subtia. Mai aveam un pas si m-am oprit.
-Ce faceti acuma? Va opriti? Blocati drumul? Haideti, e randul dumneavoastra, m-a incurajat un gardian.
-Nu. Eu nu merg.
-Cum adica? Ramaneti aici? Haideti!
-Nu. Nu cred ca merit.
-Nu se poate. Sunteti nebun? Ati stat atatea ore la coada si acum nu vreti sa atingeti icoana?
-Nu.
-Asa ceva n-am mai auzit. N-am mai vazut. Uite ca se duce. Domnu\' macar luati de aici... Domnu\'...







Voi participa cu mare drag la cenaclu si ma bucur sincer ca se petrece asa ceva si in dragul meu oras, Cluj-Napoca. Deocamdata nu pot. Sufleteste sunt alaturi de voi.

Sigur ca da, se publica, se publica, multumesc si eu pentru recomandare, nu stiam despre noua aparitie, de specialitate. Se mai fac si cronici si recenzii, asa cum se fac, cu mai mult sau mai putin bun simt, dupa cum lesne se poate observa rasfoind printre ele. (Exclud sa vorbesc in acest paragraf despre comunitatea www.poezie.ro.) Mai apar fel de fel de articole, unele dezavantajeaza, altele din contra, este dificil sa multumesti pe toata lumea, la fel cum e dificil sa surprinzi realitatea in adevaratul sens al cuvantului, prin simplu fapt ca in arta si nu numai, intervine si factorul subiectiv. Oricat ar fi el de mic, exista, oameni suntem, mai mult sau mai putin receptivi (la anumite tipuri de creatie). Cred ca fiecare dintre ele reflecta (volume de poezie sau recenzii ale lor) nivelul autorului, care la randul lui este direct raspunzator de lucrarea sa, pe care, cu demnitate (sau nu) o semneaza.


Paranteza parantezelor: daca mie un autor de poezie sau proza (sa presupunem) mi-ar spune ca i-am inteles bine creatia, ca m-am apropiat cel mai tare de ceea ce a dorit sa exprime, ca i-am decodificat mesajul si i-am incadrat creatia acolo unde trebuie, as fi aproape cel mai multumit. Daca ar mai veni si un cititor (chiar si unul singur) si mi-ar spune ca am scris o lucrare care pune in lumina creatia autorului vizat, as fi mai mult decat multumit. Am inchis-o (paranteza).



Daca exista cronici despre carti aici pe acest site, doresc sa le citesc si bineinteles si volumele prezentate. Ioan Matiut, fa un pustiu de bine si arata-mi si mie unde, sau mai bine, zi-mi ce si cum se petrece cu aceste cronici?


Cat despre critica literara exista volume si volume si tomuri si tomuri, daca imi permiti sa parafrazez sau chiar sa te citez \"va las sa descoperiti singuri care\", fara sa imi doresc sa fiu ironic sarcastic sau cinic, spun asta doar pentru ca e dificil sa afisezi aici bibliografii cu ceea ce se numeste critica literara. Cred ca daca dai un google gasesti ceva bun de luat in seama.

Asa ca rugamintea mea este domnule (te rog sa ma scuzi ca te \"domnesc\", asa-mi place mie sa ma adresez barbatilor) sa fii putin mai concis. De data asta ma refer la acel sau acei membri in cauza, ai comunitatii www.poezie.ro.



Cu multumiri,
Romeo neghicitoru\'

Scrisorica deschisa pentru Andia,



este absolut interesanta interpretarea ta,
de fapt am inceput ieri, exact cand ai postat textul, sa vorbesc cate ceva pe-aici, dar m-a depasit din nou tehnica, (picand, frumusel netul) asa ca am ajuns abia acum, adica mai tarziu sa comentez. P
resimt ca va fi un comentariu lung si ca voi recupera probabil tacerea de pana acum. Incerc sa-mi amintesc ce spuneam ieri, dar mai intai vreau sa-l trag in mod expres pe DoDu de urechi, adica, de data asta nu mi-a prea placut comentariul lui! Deloc! De obicei imi plac povestile lui, dar de data asta nu, si o sa vada el si de ce. Dar ca sa nu ne abatem de la subiect zic asa: interpretari ale povestii au existat si exista, extrem de multe, nu-mi amintesc acum exact numarul, citisem undeva despre poveste, variante si interpretari ale ei. Din pacate sau din fericire eu nu pot sa vorbesc altfel despre o poveste decat ca despre o poveste si nu pot sa-i dau sensuri si nuante, ca daca i-as da, atunci n-as mai avea profesia pe care o am, sau as avea-o dar n-as fi un profesionist. Si pentru ca ziceam de variante, exista variante cu Scufita alba, cu Vanatorul si Bunica, care raman impreuna, cu Lupul si Scufita, cu Lupul si Bunica, etc., actiunea modificata si plasata in alte spatii si timpuri si \"n\" interpretari. Una dintre ele, imi amintesc
era, atribuind fiecarui personaj cate un simbol chimic, ajungandu-se la final la formula descoperirii alchimice a aurului, nu pot sa dau detalii pentru ca nu ma pricep la chimie, insa rosul avea o importanta deosebita in tot amalgamul de substante. S-a dovedit a fi dooar o interpretare fantezista a povestii, autorii neimaginand o codificare simbolica a unui mesaj cu totul aparte decat cel pe care il percepe categoria de cititori careia se adreseaza povestea. Mai limpede, Fratii Grimm sunt autori de povesti si basme pentru copii, povestea a fost publicata intr-un volum de povesti si basme, basmul fiind genul literar care i-a definit ca autori, devenind un reper in literatura de specialitate.
Interpretarile, rastalmacirile, etc., variantele se pot face oricarui tip de texte, cred ca nu exista scriere pe care sa nu o putem rastalmaci, cu atat mai mult personajele unei povesti pot primi fel si fel de atribute, mai mult sau mai putin potrivite in context. Nu ma refer la ceea ce ai scris tu, Andia, stiu ca e o joaca si mai ales o interpretare romantioasa, o punere in scena a unei asa-zise idile launtrice, o maturizare a personajelor, o cautare a motivatiei gestice a protagonistilor fabulei, povestii, undeva intr-un subconstient al autorilor, care au transpus povestea din imaginatia lor, universul lor creativ.
Ieri eram mai bland in comentariu, azi, dupa ce am vazut parerea de mai sus am devenit transant, insa trebuie sa spun ceea ce simt si ceea ce mi se pare de bun simt, vis a vis de literatura adresata unei alte categorii de varsta decat cea a adultilor.
Ii spuneam mai demult lui Nexus ca nu mi-a placut o anume varianta a \"Albei ca zapada\", ceva care cadea intr-o cu totul alta extrema. Nu mi-a placut si n-o sa-mi placa niciodata si nu pot fi de acord cu interpretarile gresite ale povestilor sau ale basmelor. Cu schimbarea sensului pe care autorul il da initial textului. Cu parodia facuta textelor care se adreseaza copiilor!!! Copiii au nevoie de povesti si de basme, isi hranesc sufletul cu ele, nu pot fi de acord cu \"murdarirea\" unei povesti pentru copii! E un taram mult prea delicat si fragil ca sa ne putem permite sa-l ironizam.
A scrie pentru copii pare floare la ureche. Nu e! Nu poti scrie pentru copii, daca nu cunosti felul in care gandesc si simt copiii. Daca in momentul in care scrii nu te transpui intr-un copil sau daca gandesti altfel decat sincer si pe intelesul lor. De aceea este greu. Pentru ca este greu sa intelegi un copil.

Scufita Rosie este o poveste pentru categorii mici de varste, (copii de gradinita si clase primare), basmele sunt pentru copiii mai mari, acolo chiar exista de multe ori conflicte romantice, idile intre printi si printese, etc.
Parerea mea este ca nu trebuie sa judecam povestile sau basmele. Oricat de \"naive\" puerile, infantile ne par noua,din perspectiva adultului. Mai mult, sa nu le parodiem. Cu riscul de a fi singura persoana care crede acest lucru, eu cred si spun asta. O poveste pentru copii este o poveste PENTRU COPII si nu pentru adulti. Daca adultul reuseste la un moment dat sa dea drumul copilului din el care sa participe ca si copil la lecturarea (vizionarea, audierea) unei povesti atunci e bine, e minunat, chiar,
reconfortant, etc., daca nu, atunci sa nu judece o poveste nevinovata. E ca si cum ai judeca un copil.
DoDu, te rog nu ma dezamagi!
Inocenta are o inestimabila valoare! Scufita Rosie e o fetita care s-a abatut din drumul bunicii, povestea incepe acolo unde ea incalca sfatul dat de mama ei. Nimic mai mult.
Andia, sa spun sincer mi s-a parut interesanta incercarea de a gasi o motivatie a fabulei in sine d.p.d.v. caracterologic al personajelor. M-a incitat felul in care ai \"prins\" aici personajele. Se poate analiza si asa. Ca structura si echilibru, perechile complementare si antitetice ar fi in primul rand personajele principale, Lupul si Scufita Rosie, iar perechea care ramane, Bunicuta si Vanatorul pot forma si ei un cuplu neutru, de personaje inofensive, cuminti. Pericolul intervine atunci cand in scena apar Scufita si Lupul ca pereche, fascinatia si curiozitatea feroce a fiecaruia unul fata de altul. Cand eram copil imi imaginam ca Vanatorul se va casatori intr-un viitor apropiat cu Bunica, iar de Lup imi era mila. Citind interpretarea ta, nu pot sa nu-mi amintesc varianta versificata, in scenariul lui Cornel Udrea, in care dramaturgul l-a facut \"oita\" pe lup.

\"S: E buna iarba? iti aduc cu sacu\'!
L: Buna la dracu\'! (spre public)
Te-as mai ruga inca ceva
De nu ti-e greu de-a ma ajuta
Colo-n poienita e iarba mai gustoasa
Frageda si grasa
Fa bine, aduna-un brat si mi-l adu degraba!
(catre public, conspirativ)
Si-n ast rastimp ne ocupam de baba!\"
...
\"Uf, ce bine am mancat
Nici un rege la palat
Ast ospat nu a visat
Bunica mi-a cazut mai greu
Ca nu era pe gustul meu
Dar de fetita ce-a isteata
Ce sa mai spun: curat dulceata!\"

pastrand registrul interpretarii date de tine. Asadar, eu nu o contest ca interpretare, o gasesc interesanta,
insa personal, nu as incerca sa creez o interpretare de nici un fel, povestii. Motivele clare pentru care eu iau o poveste asa cum e si n-as incerca vreodata vreo rastalmacire ar reiesi din povestea mea care incepe tot cu \"Scufita Rosie\".


A fost odata cineva care imi facea curte de cateva saptamani dar nu avea nici un fel de trecere. Curtea. Adica nu avea poarta. Tot curtea. Si odata, acea persoana s-a hotarat sa ma cheme intr-o duminica la \"Scufita Rosie\". Adica, chiar asa era, nu mint. Persoana aceea ma invitase la spectacolul jucat pe scena teatrului de papusi.
- Nu vin ca mi-e jena.
- Ba sa vii sa ma vezi. Te rog! O sa-ti placa!
- Mi-e jena, nu-ntelegi?
- Bine. Atunci vii cu mine pana acolo si ma astepti afara.
- Nu m-ai inteles. Eu as vrea sa vad! Sa te vad pe tine, dar, nu stiu de ce, mi-e jena de colegii tai.
- Sa nu-ti fie! Sunt artisti. Ei se bucura de spectatori, cu atat mai mult, de prezenta adultilor.
- Bine. Vin cu tine, astept pana se umple sala si ma strecor apoi cand se sting luminile.
- Cum vrei tu!
Si m-am dus. Am stat departe de intrare, nu stiu nici pana in ziua de azi de ce imi era jena de colegii persoanei care imi facea curte. Adica stiu. Persoana le povestise despre mine. Adica, despre curtea care ma inconjura fara trecere si fara portite. Si n-aveam chef sa dau ochii cu ei. Ma simteam barfit, subiect de \"povesti\" artistice.
- Tu ce rol interpretezi?
- Floare!
- Nu se poate! Ce floare in Scufita Rosie?
- Floare, crede-ma. Sa privesti, te rog, in partea dreapta, in momentul in care Scufita Rosie se pierde in padure. Apar niste flori care vorbesc cu ea.
- Bine. Du-te ca te cheama colegii tai. Hai ca daca nu te duci acum, plec eu!
- Sa te uiti!
- O sa ma uit.
Se stinsesera luminile iar eu ma strecurasem in sala. Era o varianta cu un ursulet de plus, jucaria Scufitei care venea si prezenta povestea. Vocea iesea din papusa. Nu-mi venea sa cred. Toate vocile ieseau din papusi. Erau vii. Ma bucuram alaturi de copii. Aplaudam odata cu ei. La un moment dat zarisem un ochi printr-o fanta de cortina. Era persoana mea, cea cu curtea. Nu ma interesa decat scena. Si in sfarsit apare si momentul cu copacii. Vad persoana cu floarea in mana, jucand atat de delicat: o floare. Era atat de caraghioasa si de inofensiva, persoana respectiva cu o voce blanda, jucand floarea, incat mi-a daramat toate zidurile din jur. M-am indragostit pe loc. Si asa am ramas. Era o iarna ca acum. Parca prin februarie. Sa fi fost 14, nu-mi amintesc. Incet, incet, am inceput sa nu ma mai jenez de colegii persoanei de care ma indragostisem, mai mult chiar, sa fiu un spectator fidel. Sa fiu atat de indragostit incat sa pasesc pe nesimtite din loja in scena. Azi un pic, maine inca putin, poimaine aveam sa fiu ursuletul de plus care prezenta povestea iar azi sunt Bunica. Imi aduc aminte ca prin vis de iarna aceea cand aveam sa ma indragostesc de o floare care, pe nesimtite m-a atras pe scena. Numai ca floarea asta s-a ofilit demult in curtea mea. Mult mai tarziu intelesesem ca in acel moment m-am indragostit incurabil de scena si de teatrul de papusi. Si asa am ramas. Indragostit!