Rodean Stefan-Cornel

De când pistolul l-a lăsat
Am cam intrat în penitență,
Îmi trebuie neapărat
O ordonanță... de urgență...
Dan Norea

E ”criză” peste tot - se știe -
Și, în aceste circumstanțe,
Ne așteptăm din nou să fie
Inflație de ”ordonanțe”.
Cornel

Vai, Cornel, ce cinic ești,
Nu gust ironia ta:
Unii dintre cei onești
Beau că nu au ce mânca.
G.P.I.

E foame în țară și viața e grea,
Iar soațele - cărora știm că le pasă -
Mănâncă bătaie când nu au ce bea...
Bărbații de-acasă.
Cornel

Domnului Colonel Rodean,

Soției nu i-a mai venit,
Iar vinovat de circumstanță,
O fi un ordin ipocrit ...
Sau poate chiar o “ordonanță”!
n bun

Cu cea ”ordonanță” eu știu unde bați,
Dar spun, cu tărie, spre a se-nțelege,
Că doar eu și soața am fost vinovați
Și asta e... „lege”.
Cornel

Domnule Miclăus, e tocmai invers și nu are legătură cu etatea, nu mai explic, dar precizez:

Pe-o femeie foarte slabă,
Că e tânără sau babă,
Știe și-un copil din fașă,
”Nevenitul” o îngrașă.

Dane, problema e mai complicată și are o doză mare de relativitate...
Doctore Cuzuioc, la dumneata e și mai complicată (da rău de tot!).
Mulțumesc tuturor pentru lectură și intervenții.
Cornel

Soluția de față
Sunt hotărât să o adopt,
Deci azi, cât sunt în viață,
Insist că vrea așa... mort-copt!

Cornel

Cu cât cheltuiește să ”crească”
Un singur ales – cred că știți -
O țară-ar putea să hrănească
O mie de oameni cinstiți.
Nelu Gârda

Ar da de mâncare la încă
Vreo trei-patru mii de-obidiți,
Fiindcă acei ce-s ”cinstiți”
Se știe că nu prea mănâncă...
Cornel

Am citit catrenul de mai sus, i-am înțeles și eu nuanțele aforistice, autoironice și ușor paradoxale și primul gând care mi-a venit în minte, pentru o eventuală replică a fost acela că epigramiștii sunt feriți de acest pericol, deoarece, din câte mi-am dat seama, aproape toți debutează direct la bătrânețe. Nu mai versific ideea, dar spun altceva:
Nae, știu că nu te superi, de aceea arăt că mie nu mi se pare prea în ordine al patrulea vers, cred că ar trebui un verb explicit și în a doua partea a sa, după al doilea ”ori”.
Numai bine tuturor celor de mai sus!
Cornel

De data asta eu socot
Că Piți-i foarte bun ”la manșă”,
Având chiar o mai mare șansă...
Decât la fotbal, ca pilot!

Cornel

Pentru Nelu Gârda

Îmi vine rar, dar eu știu bine
Că, așteptând cu calm ”la ușă”,
Acest venit mai mult va ține
Și-mi va veni ca o mănușă.
Cornel

Pentru Dan Prundoiu

Ca tânăr crai și fante,
Noi știm la ce ți-e gândul,
Dar află, dragă Dan-T:
Și ție-ți vine rândul!
Cornel

Dan Norea, în principiu sunt de acord cu tot ce spui, nu mai comentez.
Nae Bunduri și Laurențiu Ghiță, mulțumesc pentru gândurile bune.
Nelu Gârda,
1. În opinia mea, un experiment ca acela pe care îl propui tu, ca oricare altă cercetare (nu contează că-i spunem ”experiment”, ”simulare” sau o definim în alt fel, printr-o tehnică folosită în cercetarea sociologică) ar trebui să pornească de la o ipoteză și de la o comandă socială. Altfel spus, noi ce vrem să demonstrăm? Ce vrem să dovedim sau să infirmăm? La ce ne vor folosi rezultatele? Oricum, la orice concluzii vom ajunge, nu vom putea să generalizăm o metodă de evaluare în epigramă, sau un sistem de criterii folosite în acest scop, problema ținând de opțiuni personale. Iar de emiterea unor norme, a unor reglementări în acest domeniu (al mișcării epigramatice, în general) nici nu poate fi vorba, ar fi aproape imposibil.
2. Dacă totuși cineva dorește să organizeze un asemenea experiment, eu cred că acțiunea ar avea mai multă relevanță dacă s-ar alege epigrame de la mai mulți epigramiști (nu doar de la unul), iar textele ar trebui să fie de valori evident diferite.
3. În fine, dacă rezultatele evaluării într-un sistem de criterii nu sunt comparate cu rezultatele evaluării folosind alt sistem de criterii, sau nu sunt puse față în față cu cele ale evaluării ”din ochi”, atunci munca ar fi de prisos.
Și, începând de aici (adică de la punctul 3), problema se complică prea mult...
Părerea mea!
Cornel

Vali,
Cele comentate de tine la capitolul A, apropo de criteriile după care apreciem dacă o epigramă este sau nu publicabilă (cu referiri la preferințele ”cititorului de rând”) mă obligă să spun aici (în material nu am scris, nedorind să-l fac prea lung) că problema ”cititor avizat-cititor de rând” nu ar trebui să ne influențeze în evaluarea dacă o epigramă este sau nu cel puțin publicabilă. Altfel spus, opinii de genul ”acest catren, cu probleme de prozodie și de gramatică, nu este publicabil în carte sau în revista umoristică, dar merge în ziarul local, că nu toți cei care citesc această publicație știu prozodie și gramatică, dar înțeleg poanta și o să le placă” mie mi se par de-a dreptul nocive pentru epigramă, în general.
În strânsă legătură cu acest aspect este întrebarea ”Pentru cine scriem? Pentru noi? Pentru celalți epigramiști? Pentru critici? Pentru publicul larg? Pentru un segment din public?”. Sau mai bine zis, creatorul de epigramă trebuie (sau nu) să-și pună o asemenea problemă? Eu am câteva opinii în acest sens, dar nu e timpul și spațiul potrivit (poate cu altă ocazie).
Cu acele criterii morale mi se pare foarte complicată problema, de aceea am și dat de înțeles că lista acestora poate fi mult extinsă, dar nu cred că se poate ajunge la un consens (chiar și exemplele date de tine pot stârni multe discuții contradictorii, fără rezultat, până la urmă).
Mulțumesc pentru lecturarea atentă și pentru cuvintele frumoase.
Doamnă Eugenia Reiter,
Atenția acordată de dumneavoastră acestui text mă convinge și mai mult că priviți foarte atent fenomenul epigramatic, ceea ce, sunt convins, ne onorează pe toți luptătorii de pe acest front, al epigramei. Mulțumesc și eu!
Cornel Rodean

Sunt convins că sunt cărți foarte bune și, dacă textele componente au fost publicate pe „Agonia”, înseamnă că le-am și citit pe cele mai multe. Aștept, totuși, să pun mâna pe volumele respective și să recitesc totul, deoarece și impresia generală și efectul vor fi altele (întărite) la citirea ”întregului”.
Interesantă (dar riscantă) ideea de a prelua din comenariile de pe ”Agonia” și a le pune pe copertă. În ceea ce mă privește, trecând peste exagerarea prezentării inițiale (”scriitori cunoscuți și apreciați”) mie nu-mi este rușine cu ce am scris atunci, dar nu cred că toți cititorii cărții înțeleg că acele comentarii au fost redactate pe loc, ”la cald”, la prima impresie, într-un stil nu prea ”elaborat”, fără să se gândeasă acei comentatori că, peste ani, se vor trezi cu acele cuvinte pe coperta unei cărți. Oricum, de ce să mint, mă onorează referirea respectivă.
Succes la lansare!
Cornel

Laurențiu,
Păi, cine nu poate măsura epigrama ”cu șublerul” să o măsoare cu metrul de tâmplărie, cu palma, sau cu dublu-pasul, dar nu cu ”ochiometrul”!
Vorbind serios, totuși, dintre toate tipurile (genurile, speciile ș.a.m.d.) de creații literare, epigrama cred că este cea mai ”măsurabilă” și nu în primul rând pentru că are o formă fixă ci, mai ales, pentru că, spre deosebire de poezie, care se adresează în primul rând sufletului, epigrama se adresează în primul rând minții, iar pentru conceperea, dar și pentru înțelegerea, ”savurarea” și evaluarea unei epigrame se cer folosite cele mai complexe operații ale gândirii. Și apoi, dacă vorbim de subiectivism (care există) în evaluarea unei epigrame și de faptul că ”nu se cuantifică”, apoi ce să mai spunem de concursurile de poezie modernă sau postmodernă, de concursurile de muzică ușoară, sau concursurile de volume? Sau pe baza căror criterii primesc note studenții de la artă teatrală, de la arte plastice sau de la conservator? Epigrama este favorizată în acest sens, că poate folosi, cât de cât un set de criterii.
Dane,
În principiu ai dreptate, tocmai de aceea trebuie să fim cât mai riguroși putem.
L.I.M.,
Mă bucur că ai înțeles esențialul din materialul postat.
În ce privește ponderea criteriilor (valoarea coeficienților) să știi că și eu, mai pe la început, am acordat importanță mai mare prozodiei și foloseam 5 pentru poantă și 4 pentru prozodie. Apoi, am fost într-o situație interesantă:
Am întâlnit o epigramă cu o prozodie de excepție (în sensul că nu doar erau corecte ritmul, rima, măsura etc., dar totul era de o calitate foarte bună, adică rime bogate, eufonie excepțională ș.a.m.d.). În plus, catrenul avea un limbaj perfect adaptat și de înaltă clasă, totul dovedea ”stil”. Dar, poanta era destul de slăbuță. La sfârșit am văzut că această epigramă avea o notă parcă nemeritat de bună și ulterior am schimbat ponderea. Dar, ai sesizat ceea ce este mai imoprtant: să se folosească aceleași criterii, cu aceeași pondere, la toată seria de epigrame examinate.
Mulțumesc tuturor pentru participare!
Cornel

Nu aveam de gând să mai intervin, dar Tataia îmi adresează o întrebare, așa că răspund:
Pe internet sunt multe site-uri literare, dar posibilitatea de a comenta un text (eventual și de a răspunde unui ”atac”) au doar cei care au cont pe site-ul respectiv. Pe de altă parte, un utilizator iubitor de literatură nu poate citi tot ce se scrie pe toate site-urile și nu are de unde să afle că undeva, cineva i-a adresat o epigramă. Eu, spre exemplu, citesc o bună parte din textele ce apar pe Agonia, dar dacă aș fi atacat prin Europeea, sau Bocancul literar ș.a.m.d. nu aș avea de unde să știu, că nu citesc ce se scrie pe acolo. Așa explic eu incorectitudinea de a discuta pe un site literar despre textele cuiva care nu are cont pe acel site.
Și, dacă tot am intervenit, mai spun că, în opinia mea, cele 8 catrene publicate sub semnătura lui Liviu Kaiter, nu fac parte, în niciun caz, din categoria ”căznite și nereușite improvizații”, după cum s-ar putea deduce din comentariul domnului Iurașcu. Apoi, dacă tot era să se facă o ”critică tovărășească” fără să se țină cont de aparteneța criticatului la o comunitate literară, pare de neînțeles de ce nu s-au ales alte exemple de epigrame cu adevărat ”căznite” că, din păcate, se găsesc destule prin alte cărți și reviste (inclusiv catrene foarte slabe adresate președintelui țării).
Numai bine tuturor!
Cornel

1. Păi, dacă domnul Kaiter nu este membru Agonia, în opinia mea este total incorect să fie atacat aici, unde nu se poate apăra.
2. Pe de altă parte, dacă Tataia s-a referit la rubrica ”Medalion” din Revista ”Epigrama” nr.66, pot spune că eu am realizat pagina respectivă, epigramele selectate de mine (bineînțeles cu ajutorul autorului) au trecut și de sita celorlalți colegi din redacție, iar nouă nu ni s-au părut chiar așa cum le prezintă venerabilul domn Iurașcu, din moment ce le-am publicat.
3. Rostul rubricii ”Medalion” a fost explicat foarte clar de redactorul șef al revistei (colegul agonist Laurențiu Ghiță) într-un număr anterior, pe scurt, el fiind acela de a prezenta masei largi de epigramiști pe confrații mai puțin afirmați până acum; se subînțelege că nu ne așteptăm doar la epigrame antologice în pagina respectivă, baza de selecție fiind relativ redusă.
Nu am vrut să-l apăr pe domnul Kaiter (nu-l cunosc, nu l-am văzut niciodată, el a fost propus pentru rubrica respectivă de cenalul din care face parte), vreau să apăr principiul la care mă refeream la începutul comentariului meu.
Dezamăgit, al dumneavoastră,
Cornel Rodean

Unde este pagina respectivă din ”secțiunea Agonia”?
Cornel

Dan Norea, de acord cu tot ce spui, dar nu neapărat doar la acel aspect al ambiguității doream să mă refer, cu atât mai mult cu cât, subliniezi și tu, chiar dacă ar fi fost de evitat situația exemplificată de tine, indiciile de bază, care fac diferența, apar totuși, undeva (mai precis în primul vers, în opinia mea) la ghicitoarea de mai sus. Pericol este și atunci când, dorind să eviți un indiciu ”mură-n gură”, realizezi o exprimare mai ”alambicată” (gândind calamburistic, rebusistic), dar imprecisă, confuză (din punct de vedere lingvistic), care tot de ambiguitate ține. Mai concret, cheia enigmei postate de Dan_T se găsește în primul vers și mie mi se pare, recunosc cinstit, drăguță ideea. Dar construcția din punct de vedere gramatical a acestui prim vers eu cred că nu este prea reușită. Oricum, în general și mie mi-a plăcut ghicitoarea.
Cornel

Dan_T
Când eu am scris comentariul anterior nu era afișat răspunsul dat de dumneata domnului Miro, probabil pentru că, deși soluția am găsit-o repede, am stat mai mult de 6 minute până să concep răspunsul. Și știi de ce? Eram în dubiu dacă să mai scriu ceva (cu aluzii critice) sau nu. Dar văd că în comentariul pe care l-ai dat domhnului Miro ridici o minge la fileu. Adică doream să mai spun atunci - și o fac acuma - că ar trebui mare atenție ca nu cumva, în construcția unor piste false să ajungem la ambiguitate. În rebus, în general, granița dintre cele două este destul de greu de stabilit...
Părerea mea! Sănătate și succes!
Cu prietenie,
Cornel

Primul vers - ”mare”... ”banal”, ”mare brânză” = brânză
Al doilea vers - se păstrează în butoaie = brânză
Al treilea vers - are propriul festival (unul este chiar în apropierea Sibiului, în fiecare început de vară) = brânză
Al patrulea vers = mulți o fac ”de oaie” = brânză
Titlul - la plăcinte = brânză

Cornel

1. Dan-T,
Normal că după ce am ajuns eu pe la ”catarg” și ”bompres”, după ce am dat explicații detaliate și după ce Dan Norea a zis că este ”FIERBINTE” ghicitoarea a ajuns să fie ”mură-n gură”; din acest moment, important era doar să fii cât mai aproape de calculator. Recomandarea potrivit căreia ”fiecare ar trebui să se limiteze la domeniul său”, nu am prea înțeles la cine bate apropouri (la mine, la LIM, la Dan Norea?), în cazul în care mă vizează nu prea știu cam care ar fi ”domeniul” meu, ca să știu să mă limitez doar la acela de acum înainte; nici nu doresc să mă lămurești, o gafă nu se rezolvă prin explicații, las-o așa (și încă ceva, precizarea cu ”gluma” și semnele aferente de punctuație nu scuză răutatea pe care nu o merita niciunul din comentatorii la care probabil te referi).
2. Dan Norea,
Mulțumim pentru linkuri (am folosit pluralul, m-am inclus și pe mine, deși nu mi-au fost adresate mie în special, ”prietenii” ar trebui să știe de ce). Într-adevăr, sunt foarte utile. Mi-au plăcut ghicitorile respective.
Și a ta de acum mi s-a părut bună și corect construită.
Numai bine tuturor!
Cornel