pantoful lui Costache

Întotdeaua e vorba de, cel puțin, un pantof. Chiar și atunci când liftul e defect și ne vedem obligați să ne aruncăm în gol de la cele mai înalte etaje... Să vă povestesc cum a fost. În vremea aceea, luasem obiceiul să ne trimitem și câte 10 SMS-uri pe oră. Le împachetam în ce ne ieșea la îndemână și așteptam cuminți în pătuțurile noastre. Uneori, ne cățăram la ferestre ca să privim angajații serviciilor poștale care alergau zăpăciți prin tot orașul, căutându-ne în vederea unui răspuns cât mai exact. Faptul că eram atât de mici ne oferea avantajul de a ne putea ascunde oriunde. Cel mai mult ne plăcea în buzunarul de la vestă al domnului Costache (a se pronuța Costaș!), broscoiul cu ochii albaștri, care stătea picior peste picior în fotoliul din hol și se uita la emisiunile sportive. Părul domnului Costaș (a se scrie Costache) mirosea a cremă de zahăr ars, aspiratorul cânta imnul național, iar din chiuvetă crescuse o imensă plantație de nuferi mov. Cam aceasta era atmosfera în care postașii și poștărițele așteptau cuminți, în pătuțurile lor, să ne întoarcem în fiecare oră cu câte 10 SMS-uri frumos împachetate, pe care, mai apoi, le aruncau în gol de la cele mai înalte etaje. Pentru că, vedeți dumnavoastră, întotdeauna e vorba de, cel puțin, un pantof.