Poezie
Ruine
-
1 min lectură·
Mediu
Nu mai prididesc să văd și totuși e târziu
Cu un zâmbet îndrăzneț să privesc spre mine,
Din creștet străbătându-mi trupul stacojiu,
Ca un castel frumos ce și-a ascuns ruine.
Și nu va fi un mâine, fi-va doar cândva
Ca un nebun, de foame să alerg spre tine,
Înapoi nefiind drum ce poate-a mă purta
Spre-acel sărac castel născut din miez de pâine.
Acum mi-e teamă să privesc în viitor,
Să percep tumultul sfârșitului de lume,
Din mine ruinele plângând un unic dor,
Având atât de multe și de rele-a spune.
001.410
0