O ilustrată din Köln

Priveam năuc cartea poștală, pe care era aplicată o ștampilă butucănoasă, un cerc dublu, negru, în interiorul căruia se putea citi cu greu: CMJ TM și un număr din cinci cifre. Vederea era o reproducere neizbutită, în tonuri urîte, vineții, după o fotografie de epocă: „ Băile Populare Lipova 1956”. Pe revers, o mînă stîngace ortografiase cu un creion chimic: „Sînteț convocat de urgiență la incorporare vineri ora 16 cam 210. În caz de ne prezentare veț suporta consecințele legi” Se ducea dracului vacanța la Costinești, chefurile, întîlnirile cu gagici și ceea ce era mai grav, în loc să dau admitere la facultate în anul viitor, urma să lustruiesc closetele într-o cazarmă, la cinci sute de kilometri de casă. Băieții mă așteptau pe terasă, la „Lotusul”, cu cîte o halbă călduță în față. Probabil că arătam de parcă explodase Cernobîlul chiar lîngă curul meu, fiindcă mă luară imediat în primire. -Ce dracu’ ai, parcă ai văzut Titanicu’ scufundîndu-se!? rînji Bogdan. - I-a spus Mariana, dintr-a unșpea B, că e gravidă! plusă Doru bîțîindu-și capul mongoloid, palid, cu pomeți ascuțiți, împodobit cu o mustață rară și țepoasă. Sorin tăcea, preocupat deocamdată să-și aprindă un carpați fără, scuturat pe jumătate. -Mai rău, am hîrîit răgușit, cu vocea stinsă, am primit o convocare la CeMeJe ! -Nasol, ai bulit-o de tot! constată Bogdan. -Nu ești bărbat pînă nu faci armata! declară sentențios, Doru. -Aiurea, i-am răspuns poți fi bărbat și fără experiențe idioate! Degeaba făcuse el armata, de fapt deabia îl acceptaseră la recrutare, avea 50 de kile și un metru cincizeci și opt, fiindcă nu ieșise mai bărbat din ea, doar dacă amănuntul că se căptușise acolo cu un ulcer, poate fi considerat o dovadă certă de bărbăție. Sorin reuși să-și aprindă țigara, trase cu poftă un fum lung, tuși și mă întrebă: -Vrei să faci armata? -Ce, te-ai dilit? Nici mort! -Bine, zise el preocupat să nu i se stingă chiștocul, vorbesc eu cu bătrînu’ și te-ai scos! Stăteam ca pe o colonie de arici, iar el făcea pe misteriosul. Am comandat încă un rînd de beri și pînă la urmă a catadicsit să-și expună planul: -Te internezi la sonați...taică-meu îl știe pe un doctor de-acolo și te rezolvă! -Eu am încercat să scap pe bază de tensiune, a zis Bogdan ștergîndu-și spuma de pe bărbie, da’ n-a ținut, anu’ ăsta mă cheamă iar! -Și cît mă costă? am întrebat, cîntărind repede-n gînd șansele ca ideea lui să nu fie o tîmpenie. -Nu te costă nimic, babacu’ i-a făcut tipului niște planșe la heliograf, cópii după o carte chinezească de acupunctură, o să te scutească definitiv de oaste! Asta se întîmpla miercuri, vineri dis-de-dimineață eram la poarta clinicii. Nu mai intrasem niciodată într-un spital de țăcăniți și, de ce v-aș minți, inima îmi ticăia ca un metronom cu balansul dat peste cap, cred că aveam tensiunea cel puțin două sute. Chiar în dreptul ușii mari de la intrare stătea un individ gras, cu ochelari, îmbrăcat într-un halat de doc bleumarin, care avea cusut pe piept cu ață roșie, cuvîntul edificator, PORTAR. -Îl caut pe domnu’ doctor Ortopan! am bîiguit eu după ce i-am strecurat în buzunar o hîrtie cu portretul lui Vladimirescu. -N-avem pe-aici niciun dom’ doctor Ortopan! mi-a aruncat el încruntat. Simțeam că leșin, idiotul de Sorin își bătea joc de mine sau ce se întîmpla, că doar taică-su îmi dăduse o carte de vizită pe care scria limpede: „Ortopan Ovidiu, medic pr. neuropsihiatru” Tocmai mă căutam prin buzunare ca să găsesc țidula aia, cînd o muiere trupeșă cu părul negru, pana corbului, vizibil cănit, strîns într-un coc țuguiat, înțolită într-un halat alb care stătea să plesnească pe ea, s-a stropșit la grăsan: -Gicule, marș în salon...de cîte ori să-ți spun să nu mai vii la poartă cînd nu-i program de vizită! După ce l-a dezbrăcat pe Gicu-impostoru’ de halatul de portar s-a întors spre mine, zîmbindu-mi ca o savarină bine însiropată: -Domnu’ doctor e la vizita de dimineață...urcă matale la etajul doi, pe scara din dreapta, nu pe asta din față, apoi faci la stînga și îl aștepți pe dînsu’pe culoar, pînă termină toate saloanele! Scara era îngustă și întortocheată ca o cochilie de melc, alunecam pe treptele roase și lustruite de miile de tălpi, pe deasupra era o beznă de nu-ți vedeai vîrful pantofilor, așa că am urcat orbecăind și ținîndu-mă de pereți. Am trecut de etajul unu și deodată o tropăială de pași, coborînd în trombă, m-a făcut să mă lipesc de ziduri. Doi inși au trecut în viteză pe lîngă mine, nu le-am văzut bine fețele, dar urlau amîndoi, iar cel din urmă amenința mînios: -Te prind eu hoțule și te distrug ...să mor io, dacă nu te zic la doamna asistentă că mi-ai furat țigările! Am ajuns la capătul scărilor, acolo unde pîlpîia un bec chior care răspîndea o lumină galbenă peste pereții vopsiți în bleu, astfel că pe retină suprapunerea dădea o combinație tristă, verde-căcăniu. În stînga era o poartă cu gratii, descuiată, iar în dreapta o ușă, pe care scria cu litere din plastic negru: Cabinet nr. 1 Neuro. Am bătut hotărît și am apăsat clanța, dar era încuiată, așa m-a pus pe așteptat. Îmi uitasem ceasul acasă, așa că am început să măsor timpul după o metodă inventată de mine, care e destul de distractivă: inspiri adînc, îți ții respirația, cam cît poți rezista fără să te sufoci, apoi te golești încet de aer numărînd pînă la șaizeci și reiei, iar un ciclu complet de cinci inspirații-expirații durează cam zece minute. Avantajul e că după un timp amețești și nu-ți mai pasă de decor. Mă apropiam de recordul personal, cînd pe culoar a apărut șontîcăind, un tip cam la cincizeci și ceva de ani, înțolit într-un halat alb, ușor cocîrjat, cu capul mare, chelbos și ochelari cu ramă neagră, cărînd un vraf de dosare sub braț. - Domnu’ doctor Ortopan? am șuierat eu, evacuînd rezerva de aer din plămîni. - Hortopan, cu Haș de la himeră...m-a corectat el. - Am venit din partea...știți, dacă mai aveți nevoie de planșe la heliograf! am șoptit zăpăcit. Hortopan-himeră nu a dat semne că mă auzise, a descuiat ușa și a intrat, trîntind-o cu putere. Am ciocănit și am intrat în urma lui. Mi-a aruncat o privire bulbucată peste ochelari și m-a întrebat: -Ce doriți? Sunteți pacient la noi? Era ca într-un film absurd, în care un cap de cîine se plimba pe stradă propulsat de două picioare de damă încălțate în pantofi cu toc cui. -Nu, nu-s pacient, am venit să mă internez! i-am explicat oțărît. -Aunci cobori dumneata la parter, după ce treci de portar o să vezi o ușă de sticlă, pe care scrie mare, Internări-Externări și o cauți pe asistenta șefă să-ți completeze fișa...trimitere de la dispensarul teritorial ai? Capul de cîine dansa cîntînd ” Dancing queen”, i se alăturaseră trei clovni în pielea goală, vopsiți în roșu, galben și albastru și simțeam o nevoie imperioasă să ies de acolo, dar n-aveam încotro, trebuia să fac tot ceea ce se putea ca să scap de servit patria în țoale kaki. -M-a trimis domnu’ Martin, cel cu planșele de la heliograf... S-a sculat și s-a îndreptat spre fereastra deschisă, de afară adia o boare de tei înfloriți care estompa damful de dezinfectant acru, amestecat cu izul de mucegai emanat de ziduri. A închis fereastra și și-a luat din cuier un halat gros din molton vișiniu, pe care l-a îmbrăcat peste cel alb din pînză. Ciudat, tipul părea bolnav în ultimul hal, deși eram la sfîrșitul lui iunie, părea că-l zgîlțîie frisoanele deși nu transpira deloc. -Ssss, șîsîi el făcîndu-mi semn cu degetul apăsat pe buze să tac, nu cunosc niciun domn Martin...dacă ești bolnav îți fac fișa de internare și gata! S-a așezat la birou, o mobilă greoaie din lemn masiv, scoțînd dintr-un sertar un carnețel și un stilou cu capac auriu: -Numele, prenumele, vîrsta, greutatea corporală, apartenența politică... I-am făcut pe plac cum am putut și a continuat: -Te doare capul? -Nu...mă simt excelent! -Nu te-a durut niciodată capul? -Ba da, după cheful de absolvire a liceului cînd am băut bere, vin de coacăze, vodcă, triplu-sec și vermut... Scria într-un fel ciudat, folosind mîna stîngă, strîngînd stiloul între policar și toate celelalte degete, răsucit într-o parte de parcă se ferea să nu-l copieze cineva la teza de algebră. -Ai avut vreodată tendințe suicidare...te simți obosit, deprimat? Am dat din umeri, era clar că trebuia să exagerez cu ceva, fiindcă altfel nu reușeam să scap de cazarmă, dar nu-mi venea nici o idee valabilă. El a continuat să scrie, citindu-mi în același timp: -Ești neurastenic, pe un fond de hipersensibilitate exacerbată, recomand investigații... -Aha, am îngăimat zăpăcit și după aia? -Nu ai înțeles...te internez pentru investigații, pe urmă îți prescriu tratamentul și gata! treci la ambulator...ți-ai adus pijama, papuci de casă și halat? Nu, nu-mi adusesem nimic și el a continuat: -Voi, tinerii nu știți nimic! Păi, prima etapă a internării este inspectarea pijamalei și a efectelor personale...mergi dumneata cu recomandarea mea la asistenta de la Internări, apoi fugi acasă să îți iei pijamaua, halatul și papuceii de casă, apoi te întorci la clinică..sau poți să te duci după pijama și după aceea să te întorci la Internări, ordinea nu contează, totul e să fi ajungi astăzi, fără întîrziere pînă la contravizită... A scos dintr-o cutiuță metalică niște ace lungi, flexibile, argintii și și-a înfipt cu grijă, unul în lobul urechii, altul între sprîncene, următorul în nara stîngă, continuînd să noteze cu scrisul lui abrupt ceva, în alt carnețel. Am înțeles, consultația se încheiase, am luat țidula de pe birou și am dat să ies pe ușă, cînd l-am auzit întrebîndu-mă cu o voce caldă și sfioasă: -Stai puțin...știi ceva despre moxe? Așa am ajuns în salonul șapte, unul dintre cele douăsprezece rezervate bărbaților. Decorul nu arăta prea grozav: pereții, zugrăviți altădată în albastru senin, aveau acum nuanța unor scutece îngălbenite, mobilierul sărăcăcios, cinci paturi cu schelet metalic și vopseaua albă scorojită, patru scaune așijderea și o canapea scundă, tapițată cu vinilin vișiniu, nu te-mbiau la un sejur prea confortabil. Singura fereastră, îngustă, cu două canaturi, era acoperită cu o plasă groasă de sîrmă care estompa peisajul. Cînd am intrat, în încăpere se aflau doar trei inși: un moș cărunt, tuns chilug, cu fața boțită și arsă de soare, care stătea cuminte în pat, învelit pînă la bărbie, holbîndu-se în tăcere la tavan, un băietan slăbănog și palid, îmbrăcat într-un pantalon și o bluză de trening negru care citea un ziar și un ins solid, roșcovan, care dormea cu spatele întors spre ușă. -Bună ziua! am salutat, privind zăpăcit locul în care urma să petrec o săptămînă plină de neprevăzut. Slăbănogul și-a ridicat privirea de pe foile gazetei și mi-a răspuns: -Bună seara...vezi dumneata, deși soarele încă nu a apus și e doar ora cinci, orarul din spital ne-arată că e deja seară și exact peste optzeci și trei de minute vom servi cina! -Bună seara! i-am răspuns ca să nu-l contrazic, țăcăniții pot fi teribil de supărăcioși, după care m-am așezat pe patul de la fereastră, era singurul care părea disponibil, avînd cearșafurile neboțite și pătura întinsă într-un dreptungi riguros peste așternuturi. El s-a ridicat sprinten și mi-a întins o mînă moale, fără vlagă: -Silviu...dacă tot vom fi colegi de salon, pot să te întreb pentru ce ai fost internat? Mi-am scotocit un răspuns plauzibil prin minte și, amintindu-mi ce scrisese Hortopan pe fișa mea, i l-am servit: -Neurastenie...acută! M-a privit privi mirat, în ochii săi sclipea o luminiță de amuzament, unul dintre iriși era căprui, celălalt gri-verzui și a zîmbit: -Neurastenie? Păi, prietene, cu asemenea diagnostic nu ai ce căuta aici! Cine te-a internat? - Doctorul Hortopan! l-am lămurit eu suspicios. -Ahaaa...și cît o să stai în spital? -Habar n-am...maxim o săptămînă, cred... Fiindcă tot nu aveam ce să fac, îmi pusesem eu în bagaje un roman gros ca să-mi omor timpul, dar tipa de la Internări mi-l confiscase, zicîndu-mi pur și simplu că-i interzis să citești în clinică, m-am pus la taclale cu el. Am aflat că Silviu era internat pentru a șaptea oară acolo, era sinucigaș recidivist, încercase să-și încheie relațiile cu lumea reală de șase ori, fără succes încă, iar acum, cu foarte mult calm, studia o metodă eficientă ca să de-a ortu’ popii, definitiv. -Am fost și la sanatoriu, acolo e chiar mișto, totul e să nu îi lași să se joace niciodată cu mintea ta, înțelegi? m-a informat el, cu o undă de tristețe în glas. La auzul discuției noastre, moșneguțul a intrat și el în vorbă: -Pe mine, taică, nu știu de ce m-au adus aici...am venit cu trenu’ la oraș să le aduc copiilor niște brînză și ouă de la țară și m-am trezit în ambulanță..dracu știe cum... -Nea Ioane, îl lămuri Silviu, asistenta șefă ți-a spus că ai picat pe stradă, în dreptul unei berării... -Da, da, asta îmi aduc aminte...intrasem acolo fiindcă mă durea rău capul, am luat două antinevralgice și am băut o bere că era cald și mi-era sete... Între timp s-a trezit și roșcovanul care dormea cu fața la perete. Îl chema Franți și după spusele lui se afla acolo pentru o problemă pe care o avea la ochi. Conversația ne-a fost întreruptă de o muiere solidă, îmbrăcată într-un halat cu mîneci scurte și încinsă cu un șorț pătat de grăsime, care a strigat cu o voce ascuțită din prag: -Poftiți în sala de mese, cina e servită! Silviu și-a consultat ceasul cu cadran negru, mare cît o ceapă, prins la încheietura mîinii: -Astăzi au devansat programul cu exact șaisprezece minute...nu știu ce interes au să ne condenseze timpul, dar sigur urmăresc ceva prin asta... Sala de mese era o încăpere lungă, mobilată cu mese din pfl alb melaminat și scaune din același material. În aer domnea un miros grețos, greu de definit: izuri de rîntaș și coji rîncede de cartofi, combinate cu arome de cîrpă de spălat vasele și grăsime sleită, iar peste toate parfumul aspru al dezinfectantului care străbătea toate cotloanele clădirii. Spre surprinderea mea nu se aflau prea mulți comeseni acolo, iar explicația am aflat-o mai tîrziu: o parte dintre internați mîncau ceea ce le aduceau rudele , iar ceilalți erau la regim hiperglicemic și li se aduceau la pat doar felii groase de pîine, unse din belșug cu marmeladă. Deși nu mîncasem nimic de dimineață, terciul gelatinos în care pluteau boabe de orez, fire de pătrunjel, rondele de morcovi și cîteva oase stinghere de pui, botezat pompos „pilaf sîrbesc”, nu mi-a stîrnit de loc apetitul. I-am cedat porția mea lui Silviu care a înfulecat-o fără să facă mofturi, de parcă ar fi mestecat file de potîrniche împănată cu trufe. Am ronțăit doar o felie uscată de pîine și am băut o cană de ceai rece și sălciu, îndulcit cu zaharină și m-am întors în salon. Patul de lîngă fereastră, cel pe care-mi așezasem lucrurile, era ocupat de un ins înalt, cu nasul mare și fața injectată, plină de buboaie supurînde. -Nu te supăra, i-am spus năsosului, acesta este patul meu! M-a ațintit cu o pereche de ochi somnoroși, avea coșuri pînă și pe pleoapele-i umflate și a măcăit cu o voce foanfă, de copil răsfățat: -Eroare, amice...acesta este locul meu predestinat...ori de cîte ori vin aici în vizită pentru refacere, ocup acest pat din dreptul ferestrei, fiindcă sunt o fire sensibilă de artist și am nevoie de spații deschise! Îmi venea să-i strivesc, cu o scatoalcă bine plasată, furuncul îmbobocit în vîrful mufei, dar mi-am păstrat diplomația. -Colegii de salon pot să-ți confirme, eu mi-am așezat primul lucrurile acolo! -Cei dintîi vor fi cei de pe urmă! stîlci bubosul versetul biblic și se cuibări confortabil între perne. -Lasă-l taică, să stea unde vrea, interveni moș Ioan, că-s destule paturi libere aici... Mi-am adunat lucrurile risipite pe dușumea și le-am pus pe alt pat, care nu avea nici pernă nici așternuturi, ci doar o pătură veche și decolorată, aruncată peste salteaua deformată, din burete. Celălalt și-a savurat victoria rînjind și a ținut să ne informeze cu glasul lui peltic: -Din moment ce vom conviețui împreună, îmi permiteți să mă prezint: Grațian Săpărean, artist plastic și spirit liber...prietenii îmi spun Vincent, fiindcă modul în care transfigurez realitatea și o convertesc prin limbajul artistic e aproape identică cu cea a incomparabilului van Gogh... Poate și-ar fi continuat polologhia, grozav îi plăcea să vorbească despre sine, dar a sosit vremea contravizitei. Infirmierele, asistentele, brancardierii, medicii stagiari, toți stăteau smirnă așteptînd trecerea prin saloane a Profesorului. Eram curios să cunosc și eu acest înalt personaj, de teama căruia dîrdîiau toți, așa că atunci cînd s-a deschis ușa salonului și l-am văzut, însoțit de garda în halate imaculate, m-a pufnit rîsul. Era o piticanie ramolită: măsura cam un metru cincizeci, dar pășea bățos pe tălpile pantofilor cu talpă groasă, bombîndu-și marțial pieptul, cu halatul imaculat atîrnîndu-i pe umeri ca o mantie triumfală și ciocul cărunt împins arțăgos înainte. Medicul de gardă, amicul Hortopan, înconvoindu-se plin de respect, i-a șușotit ceva la ureche cînd a ajuns în dreptul meu. -Ahaa, tună cu glas de stentor marele tartor al clinicii, neurastenie! Cum te simți tinere? - Bine, m-am bîlbîit, adică rău, chiar foarte rău! - Te punem noi pe picioare...extraveral, doză dublă de trei ori pe zi, fenobarbital imediat după cină și vitamine, foarte multe vitamine, B complex și tot tacîmul! Cam așa s-a desfășurat prima mea zi în salonul șapte. Noaptea a trecut însă afurisit de greu. Salteaua de burete pe care mă foiam era desfundată și plină de găuri cît pumnul, pe deasupra mirosea de te trăznea a urină, moșul de lîngă mine sforăia cu sonoritatea unui joagăr, iar Franți, am aflat a doua zi că era strungar-rabotor de meserie, bombănea prin somn: „am alezat bine, tovarășu inginer, așa cum e desenat în secțiune, dracu să-i ia de microni și de cote!” M-am sculat din patul puturos și m-am furișat pe coridor. În capătul lui, închis de poarta din gratii și luminat doar de un bec chior care răspîndea un con palid de lumină gălbuie, l-am zărit pe Silviu, sprijinit de perete, pufăind cu fereală dintr-un chiștoc. Mi-a făcut semn să mă apropii: -Fumezi? m-a întrebat în șoaptă. -Nu, da’ cred că o să m-apuc de azi! i-am răspuns. -Avem noroc că e sora Vicky de gardă! a zis el și mi-a întins un pachet motolit de mărășești fără. Am aprins o țigară, fumul amar-iute mi-a umplut nările și gîtlejul, făcîndu-mă să mă înec într-o rafală de tuse, iar el m-a lămurit: -Fumează și ea în draci, așa că e înțelegătoare cu tabagiștii! Nu a rostit bine vorbele astea, că ușa s-a deschis brusc, scîrțîind ca o poartă de temniță și o siluetă măruntă, îmbrăcată în halat alb s-a ivit lîngă noi: -Silviu-mamă, de cîte ori să-ți spun că nu-i permis fumatul în clinică! Dacă te prinde Profesorul te bagă în cămașă de forță... Sora Vicky era scundă și slabă ca un copil de zece ani, avea fața ridată de maimuță, părul cărunt și zburlit ca o tufă de jnepeni, iar perechea de ochelari uriași îi aluneca mereu de pe nas de parcă-i șutise de la bunicu-su. Făcea ea pe dura, dar părea să fie în regulă, iar eu am preferat întotdeauna inșii dintr-o bucată care se răstesc la tine, dar care îți spun limpede ce au de spus, în locul ipocriților cu vorba mieroasă. A povestit preț de o țigară cu noi, apoi s-a dus să-și vadă de treabă, bombănind: -Hai, marș la culcare puilor și să nu dea naiba să-mi vină prea multe urgențe în noaptea asta! Ne-am întors pe furiș în salon și ne-am culcat, dar nu am reușit să ațipesc decît spre ziuă. Tocmai visam că mă zbenguiam, printre valuri și fete fîțindu-se în bikini, pe plaja de la Costinești, cînd un zdrăngănit de tinichele lovite m-a făcut să deschid ochii. O individă deșălată, legată peste frunte cu o năframă înflorată, înțolită într-un halat albastru ponosit, trăgea pe pardoseaua din ciment o găleată de tablă. Făcînd tărăboi ca o șatră întreagă de căldărari, înmuind un băț prevăzut cu un șomoiog de cîrpe la capăt în apa din găleată, pe care apoi îl plimba de-a lungul salonului. Nu răsărise încă soarele, așa că mi-am permis să o întreb: -Trebuie să faceți curățenie la cinci dimineața? A holbat ochii mirată și a bombănit arțăgoasă: -Dacă nu-ți convine, mută-te în rezervă! La șase ne-a sculat pe toți asistenta de zi, împărțindu-ne micul dejun: cîte o cană cu ceai încropit și o felie de pîine mînjită cu margarină. A trecut apoi vizita de dimineață, de data aceasta Profesorul s-a mărginit să arunce doar o privire scruntătoare peste capetele noastre și s-a ușchit, urmat de suita lui de halate albe. La șapte jumate ne-au scos în curte pentru înviorare. Acolo, într-un spațiu ceva mai mic decît un teren de handbal, ne-a preluat un țopîrlan scund și vînjos, îmbrăcat într-un trening roșu cu vipușcă albă și un fluier în gură, cică era profesor de educație fizică. S-a proțăpit în fața mea, privindu-mă furios, creștetul lui deabia îmi ajungea pînă la bărbie și a urlat: -De ce ai coborît în pijama? Unde ți-e echipamentul de sport? -Nu am echipament de sport! i-am replicat fără să clipesc, privindu-l de sus în jos. Am observat că întotdeauna ăștia pitici sunt complexați de înălțimea lor și urlă nervoși, ori de cîte ori văd un ins care le poate scuipa cojile de semințe în creștet. - Păi, atunci să nu mai vii la ora mea, pînă cînd nu ești echipat corespunzător! a orăcăit el. Nu, că eram distrus, îmi păsa de ora lui ca unui orb de Rembrandt mi-am zis și am rămas pe margini ca spectator! -Stînga-mprejur și pas alergător, înainteee... marș! a țivlit din fluieriță sportivul și toată gloata s-a pus în mișcare. A fost un spectacol pe cinste să-i vezi cum alergau în papuci de casă, unii în pijamale, alții în pantaloni scurți sau treninguri ponosite, gata să se-mpiedice în propriile țurloaie ori să dea cu nasul în fundul celor din fața lor. Mai ales niște cucoane coapte și durdulii, dichisite în colanți și tricouri multicolore, săltau ca niște balene, dîndu-și ochii peste cap ori de cîte ori treceau prin fața maestrului de sport. După o jumătate de oră am scăpat de acolo și m-am tolănit pe pat, cu gîndul să-mi completez rezervele de somn, dar n-am avut ocazia, o asistentă mi-a strigat numele, spunîndu-mi că sunt așteptat pentru consultație la Hortopan. De data asta m-a consultat cu scrupulozitate: m-a pus să scot limba și să pronunț un A sonor, mi-a ciocănit genunchii cu un ciocănel din cauciuc, m-a pus să vizionez niște foi mîzgălite cu pete colorate, mă rog tot tacîmul psihologic de rigoare. Cel mai ciudat a fost cînd mi-a dat să privesc un teanc de fotografii ale unor tipi hidoși, cu moace de criminali, strîmbîndu-se fioroși spre cameră și m-a pus să-i aleg pe cei care-mi sunt simpatici. N-am ales niciuna, erau pociți rău toți, iar el și-a scărpinat meditativ chelia cu stiloul lui aurit: -Ești ciclotimic, știai? Cînd am dat să ies, m-a privit atent, pe sub ochelari ochii săi negri aveau o lucire duioasă și timidă, și m-a întrebat: -Nu poți să-mi faci rost de niște ginseng? Am mare nevoie pentru niște experimente clinice! În loc să urc în salon, m-am așezat pe o bancă, în curtea interioară. Eram cătrănit rău, simțeam nevoia să scap pentru o vreme de aerul stătut din salon și de damful omniprezent de dezinfectant. M-am adîncit în gînduri sumbre și aproape că nu am observat-o pe damicela așezată pe o bancă alăturată, care mă fixa cu privirea de cîteva minute. În cele din urmă a rupt tăcerea, făcîndu-mă să tresar surprins. -Ai profilul lui Liszt! Era o tipă bine făcută, cam la treizeci-treizeci și cinci de ani, brunetă, dar foarte palidă. Capotul de mătase bleu, cu arabescuri aurii, îi cădea bine pe trupul zvelt, arătos, iar păru-i castaniu-roșcat, lung și buclat era proaspăt coafat. -Habar n-aveam!i-am răspuns zîmbînd cu amabilitate. S-a ridicat și s-a așezat lîngă mine, ațintindu-mă cu irișii ei negri, catifelați și lucioși. Răspîndea o boare plăcută de lăcrimioare la borcan, în orice caz un parfum scump și select. -Cred că te-am mai văzut undeva, figura ta mi-e foarte cunoscută! mi-a spus cu căldură în glas. -Tot ce se poate, lumea e mică, iar noi ce suntem, decît atomi zglobii în acest Univers! i-am răspuns cu un tremolo cabotin în glas. -Nu, serios, a zis ea, simt că te cunosc de o viață, e o afinitate tainică, inexplicabilă între noi! - Ce faci aici? am lansat aiurea o întrebare banală. -Îl aștept pe logodnicul meu... Vine zilnic ca să mă viziteze, a obținut de la Profesor un bilet de intrare permanent, l-am amenințat că dacă nu-l obține îmi tai venele! Și-a suflecat mîneca halatului, dezvelindu–și brațul alb și mi-a arătat o cicatrice delicată în formă de semilună, care-i înconjura dosul încheieturii. Probabil că am făcut o figură dezamăgită fiindcă a reluat cu perspicacitate: -Ești surprins că am un logodnic? -Nu...de ce? e firesc... am bîiguit eu. -E al cincilea logodnic, mi-a mărturisit ea și buzele i-au fremătat languroase...nu sunt o nestatornică , dar nu mi-am găsit încă sufletul pereche! Am început să-mi fac calcule exacte unde putea să mă ducă flirtul acesta iute desfășurat, dar asistenta-șefă, urnindu-și greoaie kilogramele de osînză generos revărsate peste șolduri și burtă, a apărut pe neașteptate punînd capăt conversației noastre: -Domișoara Laura, te rog să te duci în camera ta...iar dumneata, tinere, mergi și înghite-ți medicamentația! Am întins-o vioi, pe scări în sus, duduia apucînd doar să-mi șoptească tainic, înainte de a dispărea din peisaj: -Să vii diseară în rezerva mea, o să ascultăm Mozart, Brahms, Gershwin...tot ce vrea inima ta! În salon am dat peste o altă tipesă bine făcută, una blondă de data asta, genul pisicuță cu ochi albaștri și gene curbate, cu o bonețică apretată așezată cu cochetărie peste zulufi și un hălățel care de-abia îi trecea de șolduri. Mă aștepta pe mine, închipuiți-vă, dar nu ca s-o invit la discotecă, fiindcă îmi întinse un pahar cu apă și două pastile lunguiețe, de culoare bleu. M-am adîncit în irișii ei senini ca două iezere de munte și am încercat să-i rezist: -Știți, mie încă nu mi-a prescris domnu’ doctor Hortopan nici un medicament! Blondina și-a țuguiat buzele într-un botic ireproșabil de candid, zîmbindu-mi ca un fagure întreg: -Vă rog eu să le luați, mă ceartă asistenta-șefă dacă nu vi le dau...așa, hop în guriță...și încă una..bîldîbîc... Nu-mi amintesc deloc ce naiba am făcut în următoarele cinci minute după ce am băut hapurile. Franți mi-a propus o partidă de șah în camera de recreere, fiindcă pentru băieții cuminți exista și așa ceva în clinică, îmi amintesc că am pornit împreună cu Silviu să poștim un kent în budă, dar m-am trezit proptind coridoarele și am ajuns cu greu ținîndu-mă de toți pereții în salon, unde m-am prăbușit ca o gladiolă tăiată în pat. Am dormit ca un butuc de tăiat lemne, tot restul zilei și toată noaptea următoare, ceea ce dacă mă gîndesc bine a fost un avantaj de netăgăduit pentru mine. M-am trezit în dimineața următoare pe la zece, soarele se suise demult pe cer, cu micul-marele Profesor la căpătîiul meu. Era înconjurat de un stol de studente curioase, cărora le explica plin de savantlîc: -Aici avem un caz particular de obnubilare a conștiinței eului...pacientul, ciclotimic după toate aparențele, pendulează între refuzul realității și o excesivă socializare, un sindrom schizofrenic clasic, combinat cu tendințe narcisist-maladive exacerbate vertiginos... L-am lăsat să-și facă numărul și după ce a plecat, l-am întrebat curios pe Silviu, care dezlega apatic un rebus din ziarul pe care îl frunzărise și alaltăieri: -Ce naiba am pățit? A ridicat din umeri cu indiferență: -Cred că te-au trecut pe somnoterapie...m-au băgat și pe mine în rahatul ăsta pe vremuri, cred că era după a treia tentativă, am vrut să mă spînzur în closetul internatului, fiindcă o colegă de clasă mi-a tras clapa și s-a întîlnit cu alt gagiu... Am sărit repede din așternut și am luat-o spre cabinetul lui Hortopan. Am intrat, fără să mai bat la ușă, și l-am găsit într-o postură extrem de curioasă, în maieu și chiloți, cocoțat pe birou, cu picioarele încrucișate în lotus și mîinile lipite pe creștet. -Pardon, am zis, amintindu-mi brusc de cei șapte ani de acasă, ușa era descuiată și... Nu a dat vreun semn că mi-a sesizat prezența în încăpere, fiindcă a continuat să intoneze ca o placă defectă: -A-ma-me-mi, o, u, mi-mo-mu, a, e, o, uuuu... L-am lăsat să-și termine vocalizele și după ce a coborît de pe birou, l-am atacat: -Avem o problemă: ieri m-au pus să înghit niște pastile afurisite și am dormit non-stop...dacă continui așa, după o săptămînă o să mă internați pe bune la veseli! A zîmbit cu duioșie , liniștindu-mă: -O să scriu în fișă că ești alergic la barbiturice și te trec pe calciu sandoz plus multivitamine! -Pe cuvîntul dumneavoastră de yoghin? l-am somat, neîncrezător. Și-a încrucișat două degete ca un copil, le-a lipit de buze și a șoptit plin de candoare: -Să moară mama-mare! N-aveam încotro, trebuia să-l cred, iar atunci cînd am dat să ies, l-am auzit întrebînd: -Nu poți să-mi faci rost de un exemplar din Ayurveda, cu poze în original? Plătesc bine... După prînz, unde am încercat, fără spor, să supun masticației niște bojoci vestejiți de vită, fiind duminică, ziua în care era permis accesul vizitatorilor în incinta clinicii, am luat-o spre poartă cu un gînd clar: să nu-mi le dau ocazia amicilor să se spargă în hohote de rîs, văzîndu-mă în pijamale de glumeț. Am avut noroc, nu a venit decît Sorin și spre mirarea mea n-a schițat niciun zîmbet cînd m-a văzut. -Arăți ca dracu’, a zis el îngrijorat, ești sigur că reziști o săptămînă aici? -Potolul e cam nesărat, e drept, la dușuri nu curge decît apă rece, iar room-service nu au decît în zilele impare... A scos o duzină de pachete de carpați fără, învelite într-un tricou: -Știu că nu fumezi, da’ poate te apuci aici, din plictiseală... Vroiam să-l întreb vrute și nevrute, despre ce mai fac ceilalți, dar în clipa aceea am văzut-o pentru prima dată pe Eveline și l-am împins nerăbdător spre ieșire: -Hai, gata cu sentimentalismele, trebuie să mă duc să-mi iau pastilele... -Ești nasol, mi-a aruncat el, da’ te iert că mi-ești simpatic! Cu Eveline treaba a fost extrem de simplă: ne-am uitat unul în ochii celuilalt și am decis că suntem destul de sonați amîndoi, ca să scăpăm teferi de acolo. Dar, să vă spun cum a început totul. Stătea lîngă telefonul din holul sălii de vizită și îndesa fisă după fisă. Nu știa, săraca de ea, că nu venea tonul fiindcă satrapul de Profesor le ceruse celor de la Telefoane să taie cablul, prea mulți pacienți se plîngeau rudelor de regimul de cazarmă din clinică, cerîndu-le să vină și să-i ia acasă. M-am apropiat la doi-trei pași de ea și i-am șoptit: -Nu are ton, e decablat! S-a întors spre mine, pletele ei de culoarea grîului copt o învăluiau ca o aură parfumată, genele i-au tremurat ușor și mi-a răspuns tot în șoaptă: -Trebuie să telefonez acasă, mama e bolnavă! Am simțit inima bubuindu-mi în piept ca un motor cu șapte cilindri în V turat la maxim și m-am bîlbîit ca un idiot: -Dar tu, sper că ești sănătoasă! Buzele-i roze și moi ca petalele de trandafir, asta aveam să o constat mai tîrziu, au schițat un zîmbet în stare să topească toate icebergurile antarctice dintr-un foc: -Sigur că sunt sănătoasă, m-am internat aici pentru că nu vreau să mă mărit cu Hans și să emigrăm în RFG... Am crezut-o. Dacă clipa aceea, dacă mi-ar fi spus că e regina dispărutei Atlantide și tot nu aș fi avut nicio obiecție, mai ales că nu știu de ce, mi s-au înfundat brusc urechile. O urmăream lihnit de iubire, gura i se arcuia vie, articulînd cuvintele mute, dar eu nu auzeam nimic. Nu știu cîte minute am stat așa în fața ei, ochii ei albaștri ca peruzeaua, cu irișii împestrițați de firișoare verzi-aurii mă urmăreau curioși, iar cînd în cele din urmă timpanele mi-au devenit funcționale, am auzit-o întrebîndu-mă: -Dar tu, de ce ești internat, ești grav bolnav? Îmi venea să chiui de bucurie auzindu-i inflexiunile calde ale vocii și am strigat, bucuros că nu surzisem, făcîndu-i pe toți cei care se aflau acolo să tresară speriați: -N-am nici pe dracu’ , doar că nu am chef să fac armata! Sile, brancardierul de gardă, care prelua furioșii aduși de ambulanță, expert al echipărilor rapide în cămășa de forță, s-a apropiat prevăzător de noi. I-am întins unul din pachetele de țigări pe care mi le adusese Sorin: -E-n regulă uriașule, doar îi explicam domnișoarei că telefonul e deranjat! Eveline m-a învăluit încă odată în lucirile calde ale irișilor ei azurii și senini: -Mă bucur că ești sănătos...atunci, la revedere...cum te cheamă? -Cum vrei tu, pot să am o mie de nume, iar tu să-l alegi pe cel care-ți place mai mult...deocamdată mă numesc doar Dan! A rîs acompaniată de o suită de clopoței argintii, întinzîndu-mi mîna delicată, dar arsă de soare, ca obrazul unei piersici: -Eu sunt Eveline...la revedere, Dan! -La revedere, Eveline! am șoptit, gustînd numele ei, silabă cu silabă, ca pe un elixir. Nici dacă mi-ar fi dăruit Kooh-i-noor-ul și mîna prințesei Diana pe deasupra, n-aș fi putut fi mai fericit! M-am întors în salonul șapte, plutind pe un covoraș de norișori trandafirii. Lîngă fereastră Grațian mîzgălea ceva pe o foaie mare de desen. Cică îi făcea portretul lui Franți, care pozea picotind pe un scaun cu figura-i leonină toropită de fenobarbital, dar cînd m-am apropiat curios, am văzut pe coala albă doar o mîzgăleală de linii întretăiate și tremurate care urmăreau conturul unui oval. S-a oprit din desenat, explicîndu-mi: -Expresia ochilor e cel mai greu de realizat..fără ea, asemănarea psihologică cu modelul e zero! De fapt, ceea ce vreau eu să redau este expresia lăuntrică a modelului...îți place? Mă aflam într-o stare de fericire incomensurabilă, așa că i-am spus: -Da, ai mult talent, sunt sigur că într-o zi toată lumea îți va admira tablourile! S-a fîstîcit copleșit de lauda mea și a început să bolborosească repede, scuipîndu-și cuvintele laolaltă cu stropii de salivă: -Eu nu tind spre o recunoaștere universală a artei mele... asemenea lui Van Gogh, care a fost toată viața lui un necunoscut, afirm cu modestie că doar trecerea timpului va dezvălui originalitatea trăirilor și concepției mele... În patul de lîngă mine, stătea un ins mărunțel, negricios, cu nasul ascuțit și ochișori negri, pătrunzători de viezure, care iscodeau curioși pe toată lumea. -Unde e moș Ion? am întrebat mirat. -L-au externat, m-a lămurit Silviu, aveau nevoie de un pat în plus, întotdeauna duminică noaptea se umplu saloanele de petrecăreți și bețivi! Noul venit s-a vîrît nepoftit în vorbă: -Arta e o necesitate...io știu, fiindcă am lucrat în comerț. O vitrină bine aranjată, o reclamă pe un pachet de biscuiți sau de ciocolată atrag copiii mai dihai decît orice reducere de preț... -Prostii, kitschuri...a mîrîit artistul neînțeles, eu vorbeam de artă cu A mare! Franți a deschis ochii, clipind mirat: -Ai terminat? Hai, că mă doare capul de atîta pozat... Grațian, vizibil supărat, a strecurat coala mîzgălită sub pernă, bombănind: -Nu pot crea în aceste condiții, o să-l rog pe medicul-șef să-mi repartizeze o cameră propice ca să o utilizez drept atelier! Viezurele negricios nu s-a lăsat, avea mîncărimi la limbă: -Am lucrat și în Comerțul Exterior, am fost consilier pe lîngă consulatul RSR din Benin...Președintele Kerekoutikumba a avut mereu aprecieri pozitive vizavi de produsele românești... Plin de imaginea mirabolantă a Evelinei, m-am trîntit pe patul meu, mîngîindu-i cu ochii minții, fața, mîinile și părul răsfirat pe umeri, ca o cascadă de lumină. Nici n-am băgat de seamă că s-a înserat, nu m-am dus nici să halesc cina, oricum aveau în meniu o scîrboșenie, mămăligă cu sos de ceapă și salată de sfeclă roșie, am continuat să visez cu ochii deschiși. Viața mea se împărțea acum în două: anii înainte de a o vedea pe Eveline și perioada de după. După contravizită, am trebuit să tragem obloanele. Asta era regula în clinică, de fapt o altă teorie stupidă a Profesorului, cică lumina artificială agită neuronii într-un mod nedorit. Am încercat să jucăm „șaișase”, Grațian confecționase cărți de joc din niște bucățele de hîrtie rupte din blocul lui de desen, dar figurile, desenate stîngaci cu creionul, nu se vedeau prea bine pe-ntuneric așa că am renunțat. Încet-încet, și-au făcut efectul și hapurile și au adormit repede toți. Fusesem scutit de Hortopan să înghit somnifere, așa că am rămas treaz încă o vreme, gîndindu-mă la toată înșiruirea de întîmplări care m-au adus în acest loc deprimant. Am ațipit mult după miezul nopții și tocmai mă plimbam, mînă-n mînă cu Evelina, printr-un lan de grîu, împestrițat cu maci și albăstrele, cînd un urlet neomenesc m-a făcut să sar de pe saltea drept în picioare. Am reușit să găsesc întrerupătorul, bîjbîind pe întuneric și lovindu-mă de paturi și l-am zărit pe negriciosul cu mutră de viezure cocoțat pe bara de metal a patului, răcnind cît îl țineau bojocii: -Tarantule, scorpioni, vipere, cobre, mamba negri și verzi se cațără pe mine! S-au sculat și ceilalți și am încercat, fără spor, să-l potolim. Într-un minut a apărut și sora Viccky, care era de gardă în noaptea aceea, cu o seringă mare, purtată în sus, ca o lance. -Þineți-l bine, ne-a dăscălit ea, trebuie să-i fac o doză dublă! Ușor de spus , dar neașteptat de greu de realizat. N-aș fi crezut că „Viezurele” poate avea atîta putere în el, părea o așchimodie fără prea multă vlagă. L-am încolțit toți patru deodată, dar degeaba. Dădea din picioare, se zbătea ca turbat, încercînd să ne muște și-n toată învălmășeala aia nu prididea să urle despre lighioanele care, chipurile, îl atacau. Am încercat să-l țin de mîini, asistenta se învîrtea în jurul nostru căutînd un loc în care să-l înțepe dar se zbătea cu o forță supraomenească. Franți m-a împins ușurel într-o parte și, fără să-și ia avînt, i-a pleznit o scatoalcă, cu lăboanța lui de sculer-matrițer, exact în bărbie. Apucatul se înmuie pentru o clipă și sora înfipse repede acul injecției în umărul slăbănog. După ce s-a potolit, l-am legat fedeleș în celebra piesă de îmbrăcăminte numită cămașă de forță și am ieșit vlăguiți în capătul coridorului ca să fumăm cîte-o țigare. -Ce naiba l-a apucat, am întrebat nedumerit, înainte de a ne culca părea normal... -Delirium tremens, m-a lămurit sora Vicky, am văzut dintr-ăștia destui în viața mea, n-am eu atîtea fire de păr în cap! Ne-am întors în salon, plictisiți. „ Viezurele” făcea nani ca un sugar sătul, de parcă altul, nu el, ar fi făcut tămbălău acum cîteva minute. Un fir de bale i se scurgea din colțul gurii udîndui pijamaua. Silviu s-a aplecat să-i aranjeze perna și o sticluță suspectă a alunecat de sub ea. A deșurubat dopul și a mirosit-o: -Votcă...tipul e complet sărit de pe fix, credea că poate păcăli sistemul! Franți a aruncat o privire lacomă spre șip: -Ce vrei să faci cu ea? -O arunc în budă, ce credeai? Nu vreau s-o găsească careva... și-așa tipul o să aibe destule necazuri! Ne-am vîrît în paturi, dar n-am putut reînoda plimbarea cu Eveline, printre maci și albăstrele. Totuși, dimineața, m-am trezit într-o dispoziție nemaipomenită. Decorul era însorit ca pe malul mării. Nu mai vedeam pereții igrasioși și scorojiți, ferestele zăbrelite, paturile desfundate, pardoseaua cenușie și murdară, și nici fețele palide ale bolnavilor care-și tîrșîiau pașii pe coridoare. Pînă și mutra posacă a infirmierei care ne-a adus ceaiul mi s-a părut veselă, zîmbitoare. Am ieșit la gimnastica de înviorare, de data asta echipat corespunzător în teniși și înțolit cu vechiul meu trening bleumarin, cu care făcusem tot liceul. Eveline a apărut și ea în curte, proaspătă ca un curcubeu, într-un tricou alb cu mîneci scurte și colanți bleu ca cerul senin. Brațele ei suple erau arse de soare și acoperite cu puf auriu ca pielița piersicilor în pîrg, iar sînii mici și rotunzi îi săltau liberi și fermecători prin țesătura subțire. Am alergat amîndoi, umăr la umăr, ca doi mînji înebuniți de aromele unei pajiști proaspăt cosite. Se îmbujorase toată de efort, perle mici de sudoare îi străluceau pe frunte și deasupra buzelor, dar îmi zîmbea fără reținere. Ne-am fi învîrtit toată ziua ca niște nerozi prin curte, ceilalți se opriseră demult și ne învăluiau în priviri înduioșate și ocrotitoare, de parcă eram doi logodnici tragici din best-selers-uri ori din peliculele romantice holywoodiene. Ne-am oprit deabia cînd caraghiosul de antrenor a șuierat scurt: -Gata...pe loc repaus, mișcări de respirație...inspirăm...laaarg și expirăm...încă o dată! După prînz, dar ce nevoie aveam de mîncare, îmi ajungea imaginea ei însorită, n-am regăsit într-un soi de atelier lugubru, dotat cu bănci și mese lungi, rudimentare din lemn. O altă găselniță a genialoidului Profesor: cabinetul de ergoterapie. Inspirîndu-se din înțelepciunea zgripțuroaicelor care supravegheau fetele din pension, mîinile ocupate nu dau prilej minții să vagabondeze, sadicului îi venise ideea să-i pună pe deranjați la treabă. Timp de două ore am montat tot felul de aiureli și cabluri în veioze și socluri pentru neoane, dar au fost cele mai fermecătoare ore pe care le-am petrecut vreodată. În timp ce ne făceam de lucru pe acolo, mîinile ni s-au atins de cîteva ori, mireasma pielii ei m-a amețit, privirile poznaș-furișate pe sub gene m-au copleșit, ce mai! pluteam spre al nouălea cer, purtat pe norișori calzi și pufoși de fericire. Aș fi stat acolo, lîngă ea, înșurubînd porcăriile alea tot restul vieții mele, dar pînă la urmă programul s-a terminat. Am predat sculele și, încolonați ca niște țînci de școală, am ieșit de acolo. Am apucat doar să șoptesc, privindu-i locul acela încîntător, unde ceafa era dezmierdată de șuvițe rebele și decolorate de păr: -Ne vedem diseară în curte? Ea s-a întors și și-a apăsat arătătorul pe buzele mele, izbucnind într-un rîs poznaș: -Ssst...vrei să ne audă cineva că nu suntem cuminți...ne dau afară de aici! I-am sărutat în fugă încheietura mîinii și am plecat cu inima săltîndu-mi ca un ponei în manej. Cînd m-am întors în salonul șapte, Silviu, care era scutit de muncă pasămite ca să nu fie tentat să-și cresteze venele cu vreo șurubelniță boantă, a remarcat: -Ori ai cîștigat la loz în plic, ori te-a prins flama amorului...ai grijă, idilele nu-s prea agreate pe aici! -Nu-mi pasă, i-am spus, n-au ce să-mi facă dacă-s fericit! „Viezurele” fusese îmbarcat la secția alcoolici, locul lui era ocupat de un tip cam la cincizeci de ani, chel, scund și gras, care s-a apucat de discursuri răsuflate: -Nu am nimic, le-am spus medicilor, mă simt excelent, nu știu de ce am fost adus aici...cîteodată mă supără gastrita, dar ăsta nu e un motiv ca să mă internați, se rezolvă cu o pastilă de Ulcerotrat...Bineînțeles că sunt nervos, m-au luat cu forța în ambulanță, deși le-am spus de o mie de ori, eu sufăr cu stomacu’ nu cu capu’! S-a întors spre mine cu o lucire de speranță în ochii lui spălăciți: -Dumneata mă crezi? Doar stomacu’ , altceva nimic...mă balonez și mă doare de-mi vine să mă urc pe pereți, dar iau o pastilă și s-a rezolvat..am fost și la băi, dar nu mi-a priit! -Da, te cred! l-am liniștit eu, dar cînd s-a întors cu spatele l-am întrebat pe Silviu: -Da’ ce a făcut de l-au adus aici? -Nimica toată, și-a dat foc la casă...a căscat el plictisit. După contravizită, m-am furișat pînă-n capătul scărilor. Poarta zăbrelită era deschisă și am coborît atent să nu mi se audă pașii în curte. Era o noapte caldă, bolta spuzită de stele, liliecii se roteau în cercuri concentrice înghițind din zbor moliile grase care pluteau bezmetice în boarea vîntului. M-am așezat pe o bancă, așteptînd ca toate luminile de la ferestre să se stingă. O umbră scundă, îmbrăcată într-un halat alb s-a apropiat de mine: -Ce faci aici? mă întrebă sora Vicky, aprinzîndu-și o țigare. -Nu pot să adorm! i-am răspuns și nici măcar nu mințeam. -Vrei să-ți dau un somnifer? Vocea ei mi s-a părut sincer îngrijorată. -Nu, o să respir puțin aer curat și îmi va fi bine! -Să nu stai mult, știi că nu ai voie în curte după ora stingerii! Am început să număr secundele. După ce am numărat pînă la un milion, m-am plictisit. Mi-am aprins o țigară, apoi alta de la chiștocul primeia. Undeva, în podul unei clădiri cufundate în beznă, o buhă a început să facă vocalize. A urmat serenada unor cotoi, care încercau convingă vreo mîță să-i însoțească la o plimbare pe acoperișuri. Cînd au terminat mîrtanii concertul, am auzit orologiul unei biserici din apropiere, bătînd miezul nopții. Am reînceput să număr, de data asta stelele aprinse pe bolta întunecată. Tocmai în momentul în care eram pe punctul să mă las păgubaș, am auzit pași ușori furișîndu-se pe coridor. M-am întors și Eveline mi s-a aruncat în brațe. -Dragul meu, a suspinat ea, lăsîndu-mă să-i sărut obrajii uzi, buzele fierbinți și sărate, nu știu ce să mă fac...a fost unchiu-meu, aseară, pe-aici și m-a amenințat că dacă nu vreau să mă mărit, mă vor lăsa să putrezesc în locul acesta îngrozitor! De obicei mă enervează gagicile care varsă lacrimi din te miri ce, dar cu ea era altceva, aș fi fost în stare să-i scot intestinele celui care a făcut-o să plîngă. - Nu te necăji, i-am spus potolindu-i suspinele cu eficiente săruturi repetate, te scot eu cumva de-aici! La lumina chioară a stelelor, i-am văzut ochii strălucind de bucurie: -Faci tu asta pentru mine, iubitule? a șoptit drăgăstoasă. Am simțit inima umflîndu-mi-se între coaste cît Casa Poporului, în acele momente aș fi fost în stare să mă iau de piept cu toți brancardierii din toate casele de țicniți de pe lumea asta! Am pus repede la punct un plan eficient și ne-am despărțit veseli și plini de entuziasm, nu înainte de a pecetlui înțelegerea noastră cu un sărut fierbinte și prelungit. Cînd m-am întors în salon, l-am găsit pe Silviu treaz, stînd pe pat, cu ceasul lui cît un cartof în față și admirînd cifrele fosforescente de pe cadran. -Știai că timpul se poate contracta sau dilata, în funcție de mișcarea celorlalte planete? m-a întrebat cu o inexplicabilă tristețe în glas. N-aveam chef de astronomie la ora aia, dar era un tip de treabă și l-am lăsat să-și expună teoria. -Da, uite, chiar în momentul acesta, cînd noi vorbim, are loc o compresie intergalactică, care va culmina în 12 decembrie 2012, fix la ora 12 și 12 minute, cînd toate planetele din sistemul solar se vor alinia după o direcție liniară pe axa Soarelui, iar timpul se va scurge într-o gaură de vierme cu viteza constantă de opt milisecunde pe secundă... L-am întrebat dacă-l obligaseră să înghită vreo pilulă suspectă, dar el a rîs cu amărăciune: -Nu, amice, am aflat doar că boala mea este incurabilă...voi continua să mă sinucid, pînă cînd într-o bună zi voi reuși...sper să mai apuc alinierea... A doua zi dimineață, deabia îmi băusem ceaiul cu gust de chimicale, cînd o asistentă a venit să mă anunțe că sunt așteptat în cabinetul numărul unu. Pe toți cei din clinică, bolnavi, infirmiere, asistente, brancardieri sau medici deopotrivă, îi apuca tremuriciul cînd trebuiau să treacă pe acolo, unde trona, autocratic, Profesorul. L-am găsit pe napoleonul de buzunar, cred că nu avea mai mult de un metru cincizeci, aproape pierzîndu-se în spatele unui birou cu picioare sculptate în forma unor labe de leu și sertare cît ușa unui garaj. Cînd m-a văzut în pragul ușii, a sărit în picioare și mi-a indicat cu un gest nervos un fotoliu din catifea roșie, cu brațele răsucite ca niște coarne. I-am făcut pe plac, iar el a început să se plimbe prin încăpere, cu dreapta vîrîtă în deschizătura halatului, ridicîndu-se din cînd în cînd pe vîrfuri ca un curcan care se crede MIG-21. -Dumneata, a zis privindu-mă de sus, ești un grav caz antisocial... „ Hait, mi-am zis în gînd, a aflat năpîrstocul de mine și de Eveline!” -Anti...social? m-am bîlbîit mirat, întrebîndu-mă cine m-o fi turnat. -Exact, a hămăit el scurt, încruntîndu-se caraghios de înspăimîntător, ai indus în eroare tot personalul acestei clinici, pretinzînd că suferi de sindromul de neadaptare, mă rog de o formă comună a simptomaticii schizofrenoide și de fapt ești doar un simulant, un simulant disociativ și antisocial! M-am foit pe plușul jegos și am privit țintă în ochișorii lui cenușii ca oțelul: -Nu sunt simulant, chiar am momente de rătăcire, cînd nu mai deosebesc realitatea de imaginație... -Mofturi, a rîs el sardonic, ia spune-mi mai bine: de ce nu vrei să faci armata? Cea mai bună apărare e atacul, nu mai știu cine naiba a postulat asta, dar nu e întotdeauna adevărat, uneori e o prostie, așa cum am aflat-o imediat. -Dar eu vreau să fac armata, am marșat ca inconștientul, nu e bărbat adevărat cel care n-o face! A rînjit cu superioritate: -Chiar așa, nu mai spune? Păi atunci trebuie să facem toate eforturile ca să fi apt! - Adică cum, apt? -Apt pentru servicul militar...de mîine..ba nu, chiar de azi te trec pe un tratament complex: fenobarbital, antidepresive, plus injecții cu insulină, pentru stimularea combativității! A făcut o pauză ca să-și savureze victoria: -Hai, fi băiat inteligent, nu ești primul care încearcă să fenteze sistemul în acest fel..dacă îți aplic o dungă roșie pe buletin, n-o să mai poți face nimic...de facultate nici n-o să mai încapă vorbă! Fierbeam de ciudă că mă prinsese atît de ușor și a trebuit să înclin steagul: - Nu cred că e nevoie...deja mă simt mult mai bine! Și-a frecat mîinile mici cu neascunsă satisfacție: -Perfect...din moment ce am constatat că ești sănătos tun, de mîine te prezinți la Centrul Militar pentru încorporare! Ce era să mai fac? Să mă rostogolesc pe covor la picioarele lui, să mușc vreun brancardier de gleznă? Canalia cîștigase meciul, și-apoi mi se făcuse lehamite de locul acela și de joaca de-a simularea. De-abia așteptam să ies de acolo și să mă țin de promisiunea pe care i-o făcusem Evelinei, ieri-noapte. Cînd am ieșit din cabinet, m-am ciocnit de Hortopan. Era palid ca o budincă de lămîie, cu părul vîlvoi dezvelindu-i chelia peticită și strîngea la piept un vraf de dosare. -Profesorul e bine...dispus? a clănțănit el din măsele. -Da, i-am spus, vesel, dar cînd intrați, nu uitați să vă aplecați pînă la pămînt, făcînd reverență largă și-apoi să-l salutați reglementar, cu dreapta la tîmplă: vive l’ empereur! -Nu mai înțeleg nimic! s-a bîlbîit, frecîndu-și nervos bărbia nerasă. -Nici eu, dar spre deosebire de matale, nu trebuie să mai fac pureci pe-aici! L-am lăsat cu nedumerirea pe vîrful limbii și m-am întors în salon unde am început să-mi împachetez catrafusele. -Ce faci? m-a întrebat mirat, Grațian. Stătea în pat, acoperit pînă la bărbie, înfofolit într-un halat gros de molton, cu un fular înnodat strîns la gît și un fes de lînă tras pînă peste ochi, de parcă nu eram în iunie, ci în toiul bobotezei. -Mă duc să-mi servesc patria! i-am aruncat-o scurt. -Te invidiez, a molfăit el din buze...întotdeauna mi-am dorit să particip la o bătălie adevărată...fumul exploziilor, sclipirea baionetelor, șarjele fulgerătoare, caii cabrați, răniții însîngerați împînzind cîmpul...ce tablou măreț! L-am lăsat să bolborosească în van și m-am așezat pe patul lui Silviu. Stătea cu ochii în tavan și cu fălcile încleștate. -Unde ți-e ceasul? l-am întrebat îngrijorat. Din patul alăturat, Franți m-a lămurit imediat: -Nu știu ce l-a apucat... după ce ai ieșit tu, a dat cu ornicu’ de pămînt de i-au zburat toate rotițele, a început să strige că timpul s-a terminat, că nu mai are rost să trăim și a încercat să se arunce pe geam... a rupt o bară și plasa într-un colț... de-abia l-au potolit cu două injecții! Nu mai aveam ce face pe-acolo. Am încercat să dau de Eveline, dar fără succes, ușa cu gratii dinspre saloanele femeilor fusese zăvorîtă. Mi-am lua hainele de la „Externare”, m-am îmbrăcat și am ieșit în stradă. Soarele m-a izbit cu raze nemiloase în creștet, trotuarul dansa sub pașii mei, casele își aplecau amenințătoare zidurile spre mine și de-abia m-am împleticit pînă acasă. În joia următoare, m-am ferchezuit cum am putut mai bine și, îndată după prînz, m-am înfințat la poarta clinicii. Portarul, unul adevărat de data aceasta, m-a chestionat pe-ndelete : -Pe cine cauți? Așa...în saloanele femeilor...știi că numai rudele au dreptul la vizită? -Sunt verișorul ei de gradul I, am venit din străinătate ca să o văd! l-am mințit, fără să-mi tresalte vreun mușchi, semnînd mare și citeț în catastiful pe care mi l-a întins: „ Helmut Michael Josef Kohl”. Îmbrăcată într-un trening de culoarea peruzelei, Eveline stătea pe un scaun, cu spatele la ușă și frunzărea o revistă veche. Cînd am strigat-o, a sărit sprintenă ca o căpriță blondă și fără să se sinichisească de muierile din salon, care ne priveau curioase, s-a aruncat în brațele mele, rîzînd ca un copil care-și găsește jucăria pierdută. -Ai venit? Dacă ai știi cît te-am așteptat...de azi dimineață număr orele, minutele, secundele! Am prins-o de mîna caldă ca pieptul unui porumbel speriat și am ieșit în curte, așezîndu-ne pe o bancă, lîngă o tufă de trandafiri ofiliți. -Trebuie să ieși de aici cît mai repede! i-am spus. M-a privit uimită cu ochii ei ca azurul, în care luceau sclipiri umede de opal. -De ce? Doar o să vii să mă vezi, în fiecare joi și duminică..duminica poți sta mai mult... Mi-am dat seama că i-au dat o pilulă suspectă, părea prea liniștită și împăcată cu soarta, ca o vițică care merge calmă spre abator și i-am spus enervat: - Dacă nu vrei să te mărite cu Hans ăla, să te trezești fără să-ți dai seama cu verigheta pe deget și cu un moștenitor în burtă, trebuie să pleci de aici! -Să plec? Acum? m-a întrebat speriată. I-am expus pe scurt planul meu, m-a aprobat cu pleopele tremurînd, strîngîndu-mi mîna tot mai tare între palmele ei și răsuflînd ca și cînd ar fi fugit zece kilometri. Dincolo de ușa de sticlă, am văzut silueta lăbărțată a asistentei-șefe și am tăcut precaut. Înainte de a ne despărți, i-am șoptit încă o dată: „Ai încredere în mine, duminică vin să te iau și vom pleca amîndoi, departe, la o mie de kilometri de aici!” În duminica următoare m-am înfințat din nou, plin de încredere, la clinica de deranjați, cu un buchet mare de trandafiri albi în mînă. Cerberul de la poartă m-a lăsat să trec, după ce i-am strecurat în buzunat un tudor vladimirescu neșifonat, fără să mă interogheze. Am urcat în fugă scările, dar cînd am ajuns în salon, am dat peste o infirmieră care strîngea așternuturile de pe patul Evelinei. Am vrut să o întreb unde au mutat-o, dar din gîtlej nu mi-a ieșit nici un sunet. Rămăsesem acolo ca un caraghios, cu tufa aia de trandafiri în brațe, fără să fac nimic. Nu știu cît timp s-a scurs de cînd stăteam acolo, ca anesteziat poate doar trei minute, sau cine știe, chiar o oră întreagă, cînd cineva m-a prins de cot. M-am întors cu încetinitorul și am văzut-o pe sora Vicky privindu-mă cu tristețe: -Au transferat-o la sanatoriu...hai să mergem! mi-a spus ea cu o voce blîndă, compătimitoare. Am așezat buchetul pe pat, spinii îmi perforaseră palma fără să simt nimic, cîțiva picuri de sînge au pătat cearșaful ponosit și am ieșit tîrșîindu-mi picioarele. În următoarele trei luni, am încercat zadarnic să dau de urma Evelinei. Am căutat-o prin toate spitalele din partea asta de țară, dar nimeni și nimic nu mi-a fost de vreun ajutor. Am fost și-n satul în care copilărise, unde o babă cu sămînță de vorbă mi-a povestit că ai ei se mutaseră cu zece ani în urmă de acolo, că taică-su murise pe cînd ea era mică, iar unchiu-su, căruțaș de meserie, o plesnea cu biciușca cînd făcea cîte-o năzbîtie. A trecut un an și jumătate de la sejurul meu în salonul șapte, cînd am primit o ilustrată viu colorată, cu poza unei măgăoaie gotice, înțesată cu briz-brizuri cioplite în piatră și turnuri ascuțite. Nu știu cum dăduse poștașul de urma mea, pe plic era trecută adresa clinicii de psihiatrie. Pe dos cu litere mari, rotunde, copilărești, doar cîteva cuvinte fără haz: „ Salutări din Köln. Cu drag Eveline.” Armata tot n-am făcut-o, atunci. În toamnă m-am aranjat cu o boală cardiacă gravă cu nume complicat, care m-a scutit încă un an de încorporare. Dacă stau bine și mă gîndesc, mi se pare firesc, ori de cîte ori îmi aduc aminte de cele șapte zile petrecute în salonul șapte, inima mi se zbate ca un animal hăituit.