Intervalul existential

Când viața ne îngenunchează cu eșecuri și moartea ia forma unui altar la care ne închinăm prin sărutul spaimelor , ne cuibărim în osul timpului ros la articulațiile cu numele nostru – oglindă concavă care reflectă diformitățile identităților personale. Pe apa murdară a existenței răsărim într-un miez de nufăr cu albul pătat de greșeli, ne trecem viața înotând printre păcate și apunem în întunericul neștiinței, fără a înțelege rostul ființării. Ne naștem în mocirlă, licărim slab în spațiul întunecos al vieții, ne aprindem înserarea la căpătâi și ne stingem ca o lumânare la marginea căinței că am parcurs viața ca pe un drum noroios presărat cu bolovani și gropi adânci, fără să o înțelegem. Nașterea este o concesie făcută de timp luminii, o mângâiere a neștiinței prin puritate, o întrebare cât dimensiunea existențială despre procesul tainic care a prefigurat deschiderea către lume și este efectul evoluției de la nivelul celular până la crearea unui organism complex. Moartea este o concesie făcută de timp întunericului, este o naștere în neființă, iar ideea obsesivă a morții crește pe linia timpului într-o spaimă față de nimicul și veșnicia ei. Între naștere și moarte este un interval temporal larg, fără discontinuități și hiatusuri , în care suntem îngenuncheați sau îngenunchem, cu maturitatea inserată într-un interval de mijloc atingând vârful evoluției personalității, caracterului și gândirii. Creșterea este o necesitate obligatorie a evoluției umane printr-o activitate continuă a fluxului energiei spirituale, care determină starea pozitivă sau negativă a afectelor. Individualitatea ne rupe de corpul social, căci în căutarea identităților personale cultivăm egoismul care este o superioritate subiectivă, artificială a noastră față de ceilalți creată fals de orgoliul personal. Inferioritatea este o pasivitate asumată în raport cu ceilalți , o involuție resemnată prin amputarea calităților și reliefarea defectelor, o stagnare a creșterii spirituale , o rupere a ligamentelor gândirii, o dizolvare a individualității în eșec, din care rămâne doar numele. De la un capăt la altul al intervalului existențial, creșterea normală este o evoluție uniformă a individualității , specificității noastre, o devenire a ființei în căutarea adevărului prin gnoze.