Oboseala 2,3,4

Reacționez când oboseala are intenția să se transforme în suferință, pun gândurile letargice să facă exerciții fizice, pun mușchii gândirii în funcțiune, și oboseala, panicată, fuge din corp și se insinuează în omul leneș, iar trândăvia lui nu are puterea de a lupta cu oboseala. Oboseala a început să plângă, nu se mai suportă pe ea însăși, și nici corpul pe care îl posedă, încearcă medicamentul pe care îl lua surmenarea, și se simte deprimată, își face transfuzie cu substanța torporii și doarme încontinuu. Oboseala primește palme de la tristețe, ca să se trezească, însă este traversată de renunțare și ia lecții de supraviețuire de la blazare. Mi s-a făcut milă de ea și am rugat Făuritorul să o umple cu optimism stenic și revigorant. Oboseala a început să circule din ce în ce mai des prin spațiile suferinței, s-a impregnat cu substanța sa demonică, și a căpătat lungimea de undă a suferinței, s-a sincronizat cu suferința, devenind o ipostază a ei, astfel că omul letargic simțea o suferință dublă. Oboseala a redus axa existențială a omului somnolent la consistența și fragilitatea unei plante, iar mușchii vieții au devenit flasci, anemiați, ca și cum mucegaiul i-ar fi năpădit.