Neîncrederea 2,3,4

Când își pierde luciditatea, neîncrederea se folosește de obnubilare pentru a reconfigura încrederea în fragmentele eterogene ale neputinței, de a vizualiza transparența sufletului. Neîncrederea se crede frustrată și deposedată de entuziasmul care aderă la oamenii încrezători, și în indignarea ei irațională, se crede persecutată și stigmatizată, astfel se refulează aruncând cu secreții fetide în omul confuz, echivoc, dezorientat și derutat. Neîncrederea a găsit teren fertil în fecunditatea echivocului, dă un blam încrederii pe care o consideră naivă și credulă, pretinde că are un spirit de anvergură, însă se înșeală, căci spiritele mărețe luminează intens, febril și frenetic, astfel că întunericul dintr-o minte neîncrezătoare îi micșorează spiritul până devine corpuscul, însă tot e mai bine față de vulgul care nu are spirit deloc. Neîncrederea pune sub semnul întrebării până și soluțiile ușoare și evidente, și vede viața înscrisă într-o problemă enormă, din care nu poate ieși. Neîncrederea vede în sferință ceva sinistru, înfricoșător și nociv, o privește cu aversiune și roagă Făuritorul să creeze o genune, iar lupta neîncrederii cu suferința poate avea o consecință pozitivă sau negativă, căci una din ele cade în genune. Neîncrederea nu manifestă empatie, ci, din contră, retrage omul din social, într-o mizantropie născută din respingerea interacțiunii cu oamenii.