Sufletul 3

Cred că sufletul știe mai multe decât știu eu, cred că are acces la esoteric, însă nu mi se destăinuie și nici confesează, că are arii ascunse în care se manifestă divinul, cred că dacă aș putea pătrunde în profunzimile lui adânci, aș cunoaște misterul pe care-l caut în poezii, în maxime și în eseuri filozofice. Sufletul, odată vizualizat, se desfășoară în caleidoscopuri magnifice, iar o ipostază a sa este inoculată de mistic, alta de supranatural și alta de metafizic. Unii poeți scriu cu sufletul, la fel cum cântă cântăreții, alții scriu așteptând de la vocea rațiunii să imprime arabescurile lirice pe foaia albă. Față de primordial în care preponderent era sufletul, iar corpul era derizoriu, insignifiant, și din acest motiv nu existau păcate, tare, vicii, lumea de azi se află la antipod, doar tehnologia și progresul mai salvează puțin viețile oamenilor de degenerescență. Dacă sufletul ar fi să aleagă dintre două ipostaze echivoce, confuze ale vieții, dintre paradoxuri și ilogic, ar opta pentru paradoxuri, pe care le consideră utile, căci ele pot dezvălui alte fațete ale adevărurilor și ale realității, și, eufemistic vorbind, trăim într-o lume paradoxală. Sufletul ar respinge ilogicul, căci acesta ar inocula în om absurdul, fiindcă acesta este o anomalie, ce necesită efort din partea spiritului și a logicului pentru a o înlătura. Sufletul și-a creat o sumedenie de ferestre și oglinzi, pentru a vedea reflectate continuu imaginile eurilor, stărilor și a afectelor, pentru a preîntâmpina boala, suferința, malformațiile și morbidul din ele. Sufletul pune distanțe între el și corp, pentru ca atunci când se sustrage realității, să-și deschidă portaluri în care să se teleporteze pe tărâmuri uluitoare, și orice sustragere sparge o oglindă și cioburile ei provoacă răni sufletului, vindecate însă de imanență. Drumul de la suflet la corp este drumul de la sensibilitate și esoteric la teluric și materie, așa cum drumul de la zi la noapte indică drumul de la activități la inerția somnului, și drumul nopții către oniric e drumul subconștientului prin tărâmurile irealului. Timpul vizualizează viața ca o cinematecă, așa cum poemul își vizualizează lumina și își exhibă intensitatea, așa cum o viață sensibilă, diafană și flexibilă, având ca sistem de referință compasiunea și iertarea, înnobilând omul, vizualizează sufletul, care, față de corp, e ca aristocratul față de sclav. Îngerul nu poate coborî decât în suflet, și nu altundeva, pentru a-i grefa divinul, sufletul nu are nevoie de iluminare, căci el rafinează lumina, epurând-o de impurități, până obține lumină pură și concentrată, pe care o împarte altruist cu sinele și imanența.