Poezie
rațiune ￭
1 min lectură·
Mediu
eu puteam pipăi iadul
coboram pe o scară ce avea capătul împotmolit în negru
îl mângâiam ca pe o pisică ce torcea și
se hrănea cu bucăți din mine ce le simțeam nefolositoare
puteam să arunc clipe și bețe rupte
în el încât să-l întrețin pentru o viață
dar l-am stins cu apă limpede de izvor
într-un timp mă înveleam cu raiul
era o pătură ce mi-o dădeau zilnic
oameni legați de colțul patului
dar într-o zi a dispărut și
am crezut că e biodegradabilă
mă simțeam ca o grămadă de pământ ce nu-și găsea
un gol pe care să-l umple
pe la sfîrșitul secolului
eram martor la multe războaie
în care soldații îmi purtau fața în zona gâtului,
am găsit o oglindă și în ea un zeu
azi
sunt un copac verde și proaspăt în jungla asta
fără să aștept vreo ploaie ce nu va veni vreodată
001827
0