Raul Huluban

prefer acest text ca fiind poezie decît proză întrucît elementele prozaice sunt puține, menite să ofere o susținere redării lirice atît de incisiv creată. textul putea să se piardă în spectacolul vizual destul de ușor după începutul monologat -într-un fel- și restul să devină previzibil dar acțiunea bine gradată își face datoria, trecînd la un dialog pregnant și bine strunit în partea de mijloc -cea mai puternică parte a poemului- spre un final orgasmic bine \"simbolizat\" (șic) care să nu domolească puterea ansamblului.

Vă mulțumesc pentru părerile lăsate, cartea lui Ștefan se găsește și poate fi achiziționată de la link-ul lăsat de Sorin:

http://www.casacartii.ro/frame/detalii.php?nrcrt=128

Sorin, ți-am scris mail, acolo găsești detaliile cerute. Cît despre poeziile lui Ștefan postate de alți autori sunt de aceeși opinie cu tine.

Dacă supui acest text recitirii după o anume perioadă de timp descoperi lucruri interesante. La vremea respectivă eram de părere cu Olga în ceea ce privește privarea textului de șocuri lingvistice și alte artificii generale doar că lucrurile stau diferit.
Impactul textului se datorează menținerii continue a relației cu sinele și gradarea revenirii asupra eului pînă în încheire + (un artificiu printre altele) începutul hard în stilul lui Baudelaire -care după cum știm unele deschideri în poezia acestuia erau de mare impact pentru captarea atenției cititorului-. Frazele, imaginile și acțiunile ce intervin ulterior sunt cît se poate de veridice la care adăugînd cîteva stări de (falsă) angoasă și frecventele insuccese cotidiene se obține elegant \"răpirea\" cititorului.
Personal, reduc reușita (?) acestui text la două părți contradictorii prin esență:
\"scriu poeme de dragoste în caietul dictando\" cu toate întîia impresie lăsată ar fi banalul faptului respectiv și micimea unor asemenea acțiuni, nimic nu există mai viu de atît și spus pe cel mai sincer ton.
\"Cred că viața mea a devenit decorul de carton prin care trec viețile adevărate ale celorlalți\" acesta este elementul care însuflețește o pagină de jurnal (vorbesc la modul general despre sensul cuvîntului jurnal, cel al unui scriitor); după expulzarea trăirilor finalul se regăsește într-o atmosferă cu un ușor iz de metaforizare alb+negru îndepărtînd preocuparea tranșantă, tensionată, din real într-un plan de respiro -cel al infinitului, al cercului, al revenirii viitoare spre alte foi de jurnal, pînă atunci încununînd succesul avut în suferință-.
Acestea ar fi unele distorsiuni a căror efect \"îngălbenesc\" trăirile adevărate ducînd textul la granița dintre jurnal și altceva. Aș mai spune că o abordare a realului simplu cît și utilizarea simplității în redare ar ajuta și ar induce tocmai acea trăire și experiență angoasantă pe care tu o vrei transmisă. (un exemplu cred că ar fi \"Perimetrul cuștii\" de Leo Butnaru).

Frumoși elefanții, Daniela. Și spiritul, aflat în căutarea apelor, ca ei.

\"cerea o perioadă de timp\" aș spune simplu \"cerea timp pentru acomodare\" pentru că acea \"perioadă de\" sună prea comun pentru personajul ales. e singura observație pe care o am. mi-a plăcut curgerea și felul în care ai păstrat vie situația și acel aer ales, un oarecare mister.

poemul e foarte bun de la mijloc în jos iar versul de final este extraordinar. de la acuza inserată în incipit treci ușor printr-un dialog surd ajungînd în cateva puncte și la un monolog bine redat care surprinde întreaga atmosferă a interiorului, făcînd ca redarea cît mai veridică.

erata: resimțirea, nu resimțirii.

un text scris cu vervă și redat într-un mod inteligent fără exagerările aferente ce puteau interveni într-un asemenea text ales -decît eventual spre final unde acea povestire trecere prea comun spre redarea banalului cotidian, salvat însă de resimțirii eu-ului, un deliciu al ochiului treaz în scriere ce nu lasă un ending obișnuit-. conștiința personajului alternează cu succes între surprinderea părerilor proprii și situațiile în care este aruncat, știind să rămînă treaz, gîndind și acționînd în măsura în care este obișnuit să o facă. simultan cu închiderea povestirii personajului parcă este aruncată și o cortină, lăsînd un roi de gînduri în fundal, ca un aeroport ruginit:).

un rafinament bine strunit a cărui menire de a induce melancolia și succesiunea unor imagini aferente lumii respective este realizată cu brio, în cel mai mic detaliu, fie că vorbim de obiecte, lucruri sau de cîinele respectiv asupra căruia atenția cade intenționat -la fel ca-n opera scriitorului asupra personajelor și psihologiei acestora-, fie că non-culoarea ce predomină prin eleganța, profunzimea, profunzimea și detașarea o resimțim ca o extraordinară implicare - indusă, sugerată prin \"palpabil\", et caetera și whatever, poemul este unul mai mult decît reușit.

paradoxal (poate), prezentul ajunge sa nu mai aibă importanță și rămîne doar o \"elegantă pagină fără autor\" atunci cînd notele unui abecedar al spiritului nu se mai întocmesc și propunerea de a-l (și a se!) păstra ca la început se diluează iar o dată cu încețoșarea prezentului, lucrurile trecute nici că pot fi altfel decît într-un continuu prezent încețoșat. totuși o lumînare este de nestins, ea va continua să ardă dincolo de toate pînzele și negurile, însă arderea este una aflată într-o continuă așteptare și poate că (deși prea dureros) nici nu va veni vreodată (iar în cel mai bun caz) se află mărturisite cu înverșunare tocmai în această \"elegantă pagină fără autor\". pe lîngă întrebarea poemului (dureroasă de altfel), o explicație ulterioară dacă ar interveni ar produce ridicolul (ca în rîndurile de mai sus -poate- et maintenant... a nous deux!). cu toate cele, întrebarea poemului seamănă cu vocea dublă a lui Gide (André), ezitantul glas al dualității (acei ei doi, Rastignac-ul foii albe și ambițiosul Gide, un fel de \"acum, după ce ai învățat să trăiești scriind, acum învață să taci și să asculți), dar n-ar fi rău ca privirea-i s-o transforme într-una mai mobilă iar trăsăturile feței să fie mai țepene - o mască vorbind cu ochii, în această tinerețe, în acest prezent continuu în care numele așteaptă a fi trecut pe foaie. (mă iartă, am scris grăbit, dintr-un gînd vechi).

e un fragment al fragmentelor -de la utilizarea frazelor scurte pînă la situațiile din care se dezvoltă pagina de jurnal- ce ia în prim plan elemente încărcate cu o semnificație redusă la registrul aceluiași sunet și culori (cuțitul străpungînd doar visul, insomniile risipite), oarecum bătînd la poarta comunului, urmînd ca ieșirea din comun să fie adusă prin alte căi. \"iubitul meu\" din partea secundă vine prea repede asonat cu folosirea anterioară, poate reușești să-l plasezi diferit în forma textului. ultimele două postate sunt ok, despre restul mă pronunț cu proxima ocazie - între timp aștept să văd ce și cum mai scrii.

palpabilul, realul din fața ochilor pîlpîie și se transformă într-o lume sufocantă more or less, debutul textului este foarte bun -fără să lungești, intri direct în miezul spaimei more or less-, ce mai văd e o întoarcere spre senzitiv mai pronunțată și mai bine realizată (partea cu aburii ieșiți din burție durerii), în plus asociată cu imagini foarte aproape de real, oferind veridicitate \"episodului\" acestui text

o poezie scrisă (first thing) cu măiestria cu care cel mai priceput ceasornicar și-ar duce spre glorie invenția dînd naștere unui ceas de o rară muzicalitate și artă al cărui singur cusur ar fi bătaia tot la două secunde (and the second one) mersul pe sîrmă al fluturelui de noapte, un fel de the butterfly effect în care acel change one thing chage everything bolnav bate tot din două în două secunde alternînd între trecut și viitor în care tot ce poți selecta spre schimbare ești tu, surprins de lumina fadă a becului ce tot trece obsedant deasupra capului tău. după un început greu care lasă impresia unei scrieri apăsate a momentului, un fel de dicteu programat, incep fațetele \"realului\" să danseze făcînd ca totul să curgă sublim spre diferite bătăi din aripi de fluture - multe secvențe se scurg pe retina cititorului între niște secvențe mute de film în care creatorul e un cardiac ce-și sare creația cu cîteva scene (uneori lipsite de orice ordine) și alte secvențe statice, în culori sumbre purtînd etichete cu \"don\'t drink and drive\" într-o formă în care autorul se înclină în mirajul frunzelor nelăsînd o lectură facilă avînd ca scop descoperirea desuurilor cuvintelor transformînd acea amprentă reținută într-o cromatică ce devine spre final foarte vie, palpabil de vie - un fel de interminabilă poveste de dragoste printre viețile vieții. te rog, țipă acum.

în sfîrșit îți citesc o pagină cap-coadă în care nu găsesc distorsiuni sau parazitări pe nici un fir totul prinde aderență în așa numitul real iar încheierea e încheiere a lucrurilor
așteptam de vreme bună să scriu comentariul acesta acum ia o pauză după care scrie iar încercînd să nu te legi de reușita de față

- ești fericită?
- da
- dar tu?
- și eu.

.

De \"două\" zile tot sap după cîteva notițe ce sunt sigur că ar putea spune ceva bun dar nu le găsesc motiv pentru care las fragmente din gîndurile mele. Despre acel azi, ieri și mîine e greu de spus, timpul îl percep (doar uneori) ca fiind spațiu din varii motive cu cît mai mult și tu îl simți atît de lichid; ce voi mai spune e că a spune \"eu\" / \"tu\" în oricare spațiu(=timp) înseamnă atît de mult în acest timp azi-mîine al poeziei. Însa voi lăsa deoparte gîndurile mele, sunt fără greutate.
Rimbaud către Paul Demeny (15 mai 1871) scria: (aproximativ, pentru că nu-i găsesc citatul exact) \"Poetul este, deci, cu adevărat un hoț de foc sacru. El va face totul ca lucrările sale să poată fi simțite, pipăite, auzite + dacă ceea ce aduce el de acolo are o formă - îi va da o formă, dacă e ceva inform - va da ceva inform\" - așa și această percepere a pierderii scrierii, a resimțirii din partea poetului (adică tu fie tu, fie celălalt tu - tot la nașterea ta duce). În continuarea scrisorii cred că amintea despre \"cantitatea de necunoscut universal trezita în epoca sa în sufletul universal\" și era interesat pînă spre final - eu aș spune acea cantitate a lui tu, acel univers al lui eu...
Alte cuvinte vor rămîne pentru oricare mîine.
Însuși simțurile cer pierderea scrierii și spunerii acestui lucru,
Însuși simțurile cer scrierea, Însuși simțurile sunt pretext pentru a crea.

Îmi amintesc de spusele lui Albert Camus: Nu-mi plac secretele altora. Dar mă interesează mărturisirile lor., și văd în motto-ul Eleonorei o interpretare mai mult decît personală și înțeleaptă pe marginea mărturisirilor, confesiunilor.
Aștept cu interes articolul următor, în special cele patru repere din creația Eleonorei.

Așteptam telefonul tău în perioada sărbătorilor pentru a ne vedea, asta în cazul în care drumul prin zonă îți era confirmat.
Acum despre text: cîteva idei sau opinii personale, frustrări și alte cele de acest gen menite să facă (fie și parțial) lumină în cele ce privește subiectul tratat în fața unui public nu vor reuși să mă convingă ușor. Lipsește o analiză obiectivă, ideile sunt prezentate mai mult din viziunea unui citior frustrat sau confuz decît din perspectiva cuiva aflat în poziția de a discerne între literatura scrisă și publicată pe hîrtie (!) considerată adevărată valoare (1) și care este umbrită de literatura \"sex, droguri, violență\" considerată infectă (2).
Dacă ar fi să duci paralele, așa ar trebui duse: între literatură bună și literatură proastă.
(!) Un poem, carte, et caetera, nu se poate eticheta ca fiind pornografic(ă) și mai știu eu cum, linia se trage între literatura de calitate și cea inferioară.
Cînd zici douămiism (văd că atitudinea ta ține mult a fi împotriva acestui curent) acoperi enorm afirmînd și clasînd-o în \"sex, droguri, violență\". Un exemplu umil: dacă Simona Marcu folosea imagini mai mult sau mai puțin controversate și cuvinte ca \"vagin\" înseamnă că tot acolo o clasezi iar eu, cititorul, citesc ceva infect? Dacă Nora Iuga în ultima sa carte folosește o sintagmă în care se întreabă dacă \"sperma\" mestecenilor este \"verde\" asta presupune că o voi privi ca fiind o persoană care compune în ton cu sexul, drogurile și poate violența? Problema textului tău, dragă Bogdan, nu este legată de părerile / opiniile prezente ci lipsa susținerii concrete ale acestora. E un text negîndit suficient, un text aflat sub o calitate necesară, pusă în poziția de a afirma și susține în mod corect atitudinea respectivă.
Așteptam telefonul tău în acel timp, speram să ne vedem la o cafea. Data viitoare uite cum facem: îti aduc patru cărți \"douămiiste\" care sper că le vei privi din mai multe unghiuri iar tu îmi vei aduce sau mă vei îndruma spre cărți semnate de contemporani pe care tu le consideri a fi de la bune în sus. Să ne vedem cu bine, forțe și zîmbete pe chip.

Despre poem nu pot spune că mi-a plăcut pentru că ar fi lipsit de sens, fad, să simpatizez cu trecutul spre care trimite textul întru cît voi spune doar că poemul este unul reușit. Singura observație aș aduce-o ultimului vers - nu reușește să închidă poemul fiind lipsit de o rezonanță anume pentru nivelul întregului poem ci mai mult pentru autor -cu toate că observația lasă impresia unei concluzii personale triste e cît se poate de adevărată ca ancorare în real dar aș fi preferat ca vocea ta să închidă poemul în forță dar fără o răzvrătire adusă prea evident sau care să se simtă că ar fi căutată- astfel încît versul ar avea un efect mai interesant inserat undeva în mijlocul poemului și fără el ar fi mission passed.
Textul e dur, direct, violent, iar conceptualul intervine subtil și doar cînd e cazul să o facă, în final e o stare surprinsă în starea ei brută dar dincolo de toate acestea reacțiile ce le trezește în cititor confirmă reușita textului. E o stare a stărilor care privită la rece cum își face azi efectul (reacția Ruxandrei de dincolo sper exemplu) și succesiunea imaginilor trecutului ce revine parțial prin poem în fața ta atestă valoarea rîndurilor de mai sus.
Ce m-a impresionat e ușurința surprinderii comunului filtrat prin vocea eu-lui care merge paralel cu alte flash-uri inserate. Spre exemplu similitudinea gîndurilor acelei femei atît de comune ce trece fără \"efort\" la preocupări cînd mici cînd mari (tema sexuală - \"doamne ce fertila am devenit cu varsta\") și mascarea dorinței de a nu dărui omenirii \"monstri infecti\" (lucrurile stau exact invers - nu nașterea \"șoimilor\" e(ra) problema, ci viața de rahat pe care erau obligați să o trăiască în sistem - afișînd falsa mîndrie) + fapt care mă duce la cartea lui Gellu Dorian, \"Împotriva noastră\" mai ales la scena avortului Iuliei în baie - cutremurător de-a dreptul but f*** beautifully illustrated. Punga de plastic nu duce spre conceptual și nici spre faza din American Beauty (șic) ci mai degrabă spre subliminal, poate un washed-out brain sau simțirea umana pusă la decolorat. Indirect se conturează o voce vie dar și o revoltă neputincioasă în genul lui Vladimir Bukovski în singurul său volum de proză - \"Și se întoarce vîntul\" unde scîrba indiferența ura îndurarea etc e la ea acasă, sub un ton stins, neputincios. Dar e o flacără în scris. Și-n poemul tău nu s-a stins intrînd în exagerări sau motive obosite ci vocea ta a tradus destul de bine suferințele a mai multor cărni și duhuri. (poate aparținînd aceleiași voci).