Undeva, în centru

Am în jur ciori carbonizate, este un ecosistem al locului în care mă detest până la înnegrire. Coloana de cer pe care alunecos încercam să urc, s-a înmuiat ca o macaroană la fiert. Tu, cu vinul roșu în față, aburindu-ți ochii pâna la cețuri/certuri veșnice. Uram duhoarea de usturoi îmbibată în cărnuri și gulerul cămașii tale în dungi inegale, ca ale unei posibile relații de tranziție. O conviețuire agale acceptată într-un nod de cale ferată, cu legături proaste și întârzieri mari. Și pentru că nu aveam stofă de “traseistă”, mi-am luat bilet, am urcat, de pe părți diferite (eram bine educată) în același tren, urmând să iau calea ne-întorsului, să mă scufund în comunitatea oamenilor de bine care devin părinți. A, uitasem să spun ce m-a determinat să te accept cu tot bagajul ăla dezordonat de ciorapi și ziare sportive: m-ai trântit cu pasiune într-un morman de frunze ruginite, îmi ieșise complet din cap că îmi doream alături un artist (chitarist, poet, pictor, eventual profesor…). Înhămată la acel atelaj, care părea mai degrabă o schelă în construcție, am ajuns să mă cred afurisită și emancipată într-o zi când am căutat sub pat diplomele de școală – îmi trebuiau pentru un CV suculent. Așa… De atunci am marșat pe egalitatea între sexe și mai ales pe inutilitatea în care mă scufundai de câte ori încercam să brodez o batistă plânsă. Goblenurile pe care feminin mi le etalam în fața ta, apoi lenjeria cu puțin mov, totul avea iz de mucegai. Astfel a luat ființă rândul meu fară sfârșit de motive de apărare, am înfășurat în anticorpi clanța ușii, am înfrunzit în dezordine parcul, am petrecut nopți în șosete albe pe o banchetă auto de fabricație japoneză, am povestit 20 ani, apoi mi-ai smuls blugii, bluza alba de dantelă și centrala din perete. Cam asta a fost.