Atât,,,

Îți spuneam că mă temeam să mă întorc. Nu știam unde anume. Era doar acolo. Nu trebuia să poarte neapărat un nume. Mă întrebai nevinovat dacă îți vorbeam de „acasă”. Tu îi mai cunoșteai înțelesul? Îți zâmbisem amar la auzirea acelui cuvânt mult prea străin mie. Uitasem de ceva vreme, poate de prea multă, ce însemna. Nu știam dacă îi era sinonim clădirii gri în care reveneam zi de zi. Sau dacă semnificația lui se regăsea în cea a mânii care o îmbrățișa himeric pe a mea în îndepărtatele după-amiezi triste și ploioase de toamnă. Îți povesteam că mă simțeam, pe minut ce se stingea timpul, orfană de tine. Iar tu râdeai copios pe seama mea, repetându-mi neîncetat că într-o bună zi va muri și copilul din mine. Mă supăram cumplit și-ți replicam tăios că nu-ți voi mai dărui nici priviri, nici atingeri și nici zâmbete. Te îmbrățișam ca și cum era ultima oară când visam. Ca și cum visele mă țineau perfid în viață. De parcă tu erai totul, iar eu mă anulam în preajma ta. Dar ce sens mai are să-mi amintesc ? Privește-mă! Așa-i că n-a mai rămas nimic? Trist. Nici tu nu mai ești același. Pe chip ți s-a întipărit o duritate nesfârșit de tristă. Surâzi tâmp în zare. Nici acolo nu mai ai ce vedea. E pustiu pentru noi...