Inspirăm respirații
ca o mană cerească din care ne tragem seva
stelelor.
Și nu putem iubi mai adânc de
călcâiele noastre
pentru că ne oprește pământul.
Nu pot să mă supăr orbește
pe privirea mea care cade din ochi
alegând
zilele roz,
numai zilele roz.
Nu pot sa mă schimb cu mine
cea alergând peste suflet
ca înstelată, ca deșirată
din
Tu nu esti, bărbatule,
Plin ca luna.
Albastru ca cerul în ochi.
Diferit de celelate lucruri aruncate în cameră.
Cărțile rânduite le tragi în suflet.
Neștirea ți-e umblet
Ca piatra de
Ce se rupe în mine de nu simt nimic?
Oftatul moale al frunzelor pe caldarâm?
Aproapele meu tomnatic?
Sfârsitul zborului, al păsarii?
Tropotul trezit la realitate, venind dinăuntru ca printr-un
Din tine se rup depărtări
Când mergi,
Se umple fumul de țigară
Cu tropot de cerc
Prin care mâna în părul meu îți treci.
Iluzorie gura ta brodată din șoapte
Mușcă cerceii mei din cireșe
El mă aude cum simt fiecare aripă
născută din mine.
Răceala dimineții se gudură,
duduitul ștrangulează ferestrele ferecate în oameni.
La ora șapte,
la fiecare etaj,
fiecare chip de femeie
Densă și clară
privirea urlet mi se face
și gura cu putere în sunet dă.
Sunt aici pentru că vreau și pentru că am loc.
Fericirea de a fi mic se întețește,
mijlocul mi se subtiază,
dintr-o parte
Ce ziceți, doamnă, despre aceste nețărmurite plângeri,
infatuate schingiuiri,
repetate pierderi de sine?
Dezlegarea de el, greutatea apusului,
undeva peste corpul meu răsfirate.
Ce ziceți,
