Poezii

Când mi se umple uitarea de țărână pot să te uit. Ești înapoia mea ca o continuare de brațe rotind ca o elice și mă-mpingi O! ce mă-mpingi.

Inspirăm respirații ca o mană cerească din care ne tragem seva stelelor. Și nu putem iubi mai adânc de călcâiele noastre pentru că ne oprește pământul.

Nu pot să mă supăr orbește pe privirea mea care cade din ochi alegând zilele roz, numai zilele roz. Nu pot sa mă schimb cu mine cea alergând peste suflet ca înstelată, ca deșirată din

Tu nu esti, bărbatule, Plin ca luna. Albastru ca cerul în ochi. Diferit de celelate lucruri aruncate în cameră. Cărțile rânduite le tragi în suflet. Neștirea ți-e umblet Ca piatra de

Ce se rupe în mine de nu simt nimic? Oftatul moale al frunzelor pe caldarâm? Aproapele meu tomnatic? Sfârsitul zborului, al păsarii? Tropotul trezit la realitate, venind dinăuntru ca printr-un

Din tine se rup depărtări Când mergi, Se umple fumul de țigară Cu tropot de cerc Prin care mâna în părul meu îți treci. Iluzorie gura ta brodată din șoapte Mușcă cerceii mei din cireșe

El mă aude cum simt fiecare aripă născută din mine. Răceala dimineții se gudură, duduitul ștrangulează ferestrele ferecate în oameni. La ora șapte, la fiecare etaj, fiecare chip de femeie

Densă și clară privirea urlet mi se face și gura cu putere în sunet dă. Sunt aici pentru că vreau și pentru că am loc. Fericirea de a fi mic se întețește, mijlocul mi se subtiază, dintr-o parte

Ce ziceți, doamnă, despre aceste nețărmurite plângeri, infatuate schingiuiri, repetate pierderi de sine? Dezlegarea de el, greutatea apusului, undeva peste corpul meu răsfirate. Ce ziceți,