în așteptarea ploilor de toamnă,
iubito, mă gândesc la tine.
cu inspirație bacoviană,
să modelăm al vorbelor cuprins.
în fața șemineului,să mă las prins,
și focul din odaie încet să cearnă
iubirea-mi
Mă doare atât de mult tăcerea ta,
Și totuși mai speram, că simți ca mine,
iubirea ce alunecă din tine,
Cu-n zâmbet rece și mă vei uita...
Iar florilor le pare o mirare,
cum treci spre depărtări
vei lăsa să ne plouă,
ca în luna lui marte,
picături de lumină, înghețate la cald,
săgetând către soare,lacrimi de rouă,
în lumea mea nouă, din trupul tău alb?!
într-un cerc violet de petale
Dintre toate ploile de vară,
Tu ești cea mai frumoasă.
Ești parfum de lumină și crepuscul de seară,
Și mireasă în casă.
Dintre toate ploile de vară,
În liniștea zorilor, îmi freamătă gândul,
Cu
A mai trecut o vară, apoi toamna,
Iar tu, te pierzi în ochii nimănui,
În liniștea ce-ncet, se lasă afară,
Și-n noaptea iernii, unde mai rămâi,
Ca o figură tristă în tăcere,
Să-mi spui, că la final
Petale de flori,
căzute pe scări,
în roșu, în alb și în alte culori,
sunt gânduri de-o clipă,
un zbor de aripă,
și vise-nălțate spre nori.
Printre spini de măceși,
sau livezi de cireși,
sau
când am să mor ,la căpătâi să-mi pui,
iubito , un tort mare de colivă,
și toți dușmanii, pofta-n cui, să și-o agațe,
admirându-l cu salivă.
să pui și ceva zahăr vanilat,
câteva nuci , dar și ceva
Știi verile ce le-am trăit cândva?!
Un amalgam de soare și culoare,
De ape line ce șopteau, și vocea ta,
Ca o-ntrebare?!...
Mi s-au pierdut definitiv,
Ca un vis trist pe-o insulă pustie,
Ce viața
prefă-mă într-o clipă de vis,
vreau sa fiu pasăre, la marginea timpului,
punte între pământ și abis,
și iubirea ta , în toate anotimpurile,
imposibil să-ncetez să iubesc,
știi , iubirea
De mult verde de Paris,
am găsit adânc în mine,
o profundă albăstrime,
de nopți albe , ca de vis...
De pași mici și moi , de vată,
peste sânii tăi de fată,
din venericul abis...
De mult
râul care urcă muntele,
este format din trei brațe:
brațul din stânga , brațul din dreapta,
și brațul macaralei ...
ca orice râu,
râul care urcă muntele are o albie.
albia este suspendată de
te-am făcut din nod femeie,
strălucire între aștrii,
răsfățată dumnezee,
pe sub pașii mei albaștri,
să te am pe conștiință,
și să-mi pun în cap cenușă,
coasta ta de drac mă-ndeamnă,
să-mi
ești femeie criminală,
o regină fără sceptru,
frumusețea ta fatală,
l-a sedus pe Sfântul Petru,
Cu tot șirul de apostoli,
Într-a raiului mansardă,
Au privit pozele tale ,
Și s-au tras pe rând
mi-au ieșit trei peri pe limbă,
să te gâdil ca un șarpe,
unde muntele lui venus se-ntâlnește,
cu-a lui marte,
învelită în piroane dintr-un mut auditoriu,
conștiinta mea se zbate,
sub miracolul
aveam în școală o profesoară,
foarte deșteaptă , recunosc,
ce ne-a învațat, odinioară,
ce-i certitudinea, și ce-i un paradox...
trecut-au zile-ntregi de-a rândul,
și tot așa, până-ntr-o
nesimțită-ntre picioare îmi atârnă lungă, cheia,
ce năvalnică încearcă, să descopere femeia,
ca un corb ascuns în umbră , mi-o înmoaie și mi-o scoală,
sensul tău de baiaderă , despuiată-n pielea
îți amintești , frumoasa mea,
de a iubirii dulce nadă,
când limba mea, te căuta înfrigurată,
pe sub coadă,
lebadă albă alunecai,
printre erotice himere,
și-n urmă linii adânci lăsai,
pe
Un negustor de suflete , odată ,
Venit, așa, din țara nimănui,
Știa o taină fermecată :
Povestea Vie A Nebunului ...
A stat puțin și a privit prin mine,
cum alții mulți au mai privit,
de îți
soldatul era liber...si privea spre cer,
se odihnea,fără de ordine și luptă ,
fără de ură , de iubire sau de ger...
fără sa-i pese că din ochiul lui,
un vierme ,ca o lacrima amară,
într-un
lebădă neagră cu aripi albe de sidef,
atinge-mi buzele de forma coapsei tale...
în zborul meu prin univers,
iubito, frumusețea ta, mă doare ...
mă prăbușesc în valuri și răsar din mare,
RC