Blestemul

Aproape ca innebunisem cand am vazut cat de frumos scria, devenisem o chimie desfasurata dintr-un tablou de pe perete; stiloul ei isi tragea cerneala din sufletul meu prizonier, gratiile dispareau in preajma ei, venea si ma lega sa extraga din mine alta cerneala, in fiecare zi, ora si minut. Ultima oara, m-am ridicat si nervos, am aruncat cu tot dupa tine, tu ai disparut si nu te-ai mai intors niciodata. Pe peretii carcerei mele unice vedeam tot ce scrisese ea ... trist, am inteles, am inchis ochii si plangand am pus punct cu ultima picatura lasata in urma de ea.