Povestiri la gura visului I

Plăcut impresionat de paradoxala asociere geometric-lingvistic, îmi permit și eu să îmi dau cu părerea.
Respingând perspectiva tridimensională, cauza empirică a sărăciei epistemice, poemul „azvârle” citadiul în „circularitatea” ontolgică. Universul devine, astfel, multidimensional sau, mai bine zis, adimensional, ca și cum ar sta „suspendat nicăieri în vid”. Lumea, cu diversitatea ei de determinații este „reprezentarea” Poetului, care trece de realitatea imediată, grosieră și atinge planul miticului, al basmului, al imaginarului refuzat prin
„cunoaștere empirică”.
Poetul devine, astfel, un „arheu” care deslușeșet, decodifică matematica sferelor sau, după cum s.a mai spus, „ecuația universală”.
În această poezie, Poetul percepe întregul (aș spune „einsteinian”), adică atinge „cunoașterea celor patru dimensiuni”.
Singurul lucru ce îl mai leagă de realitatea sensibilă este „nomos”-ul, faptul că „intelectul oniric” păstrează amintirea lui „a fi aici și acum”, adică a avea un nume.
Ele, numele, sunt cele care ne „constrâng” să recunoaștem „individualitățile”, diferitele stări de agregare a materiei percepute tridimensional. Poetul își dorește „o nouă gramatică” a numelor, în care „să uite” cuvintele descriind „realitatea ireală”.
Oamenii „aceștia” se vor „topi” și vom cunoaște și vom numi cu mintea „noilor oameni”.

Cu regretul perspectivei singulare exprimate de către mine aici și cu speranța că nu am citit ceva și am comentat altceva,

Nu stiu daca pot numi intertext maniera de a te referi la fragmente intuite din alte zone lingvistice. Cred mai curand, dupa clasificarea lui Gennette, ca e vorba de transtextualitate, ca - lucru de mare finete - realizezi comentarii poetice ale unor vorbe auzite. \"Tu esti fata de locale/ te cunosti dupa sandale\" (nu sunt catusi de putin manelist, dar Regia lasa urme...) erau ore in care ma stiam dupa sandale/precum Cenusareasa din Vitan-Birzesti . Numai ca la tine, discret, sandalele capata o dimensiune romana, ca ale imperatorilor din palatele capuane. Ecouri caragialesti secundare (domnul nu e acasa/era o vreme in care nici macar nu aveam casa) sunt si ele reluate din perspectiva personala.
In fine, nu mai continuu ca sa nu deranjez prin logoree. In orice caz, finalul e, si el, excelent, nominalist si utopic. Poemul asta e o dovada a asimilarii complet personalizate a literaturii, nu ca suprafata, ci ca fond. Mi-a placut.
La gura visului: in Oniria.