Înverzire

Ne plimbăm ca doi îndrăgostiti în cercuri, prin coridoarele banale și-ncâlcite

dar ea îmi spune că nu'n-cerc ne-amețim, ci-n briza cea de munte se mângâie o ceafă

eu am amețit de cercuri, cercuri pe coridoare prafuite și mereu anoste

ea ciripit aude, frunze pică, vulpi roșcate răsărite țopăie în dansul ei, iar eu ma-nvârt în coridoare negre, gri întortochiate

țip de unde n-am ecou și cer un ochi de-al ei să-mi dea să văd păduri verzui și ape sure

ea are alți ochi și când în gura-mi țipătoare-l pun, apuc să gust din jar de munte

e-adevărat mă-nvârt în coridoare întotochiate, cercuri cercuri

și ea câmpiile bate

ia-ți ochiul înapoi, e-amar de dulce

mă lasă să-amețesc în tunele încâlcite!