Popica-Savin Alina-Roxana

Cafeaua zace mult prea rece În ceașca albă de cristal, Iar izu-i aspru, tăcut trece, Prin fața mea. Un imoral. Un ultim fum, și ea se stinge, Mocnit în umbră, într-un colț. Și înc-o clipă se

Iubirea noastră de ar fi eternă, Sau nici în moarte de nu ar păli, Aș scrie-o-n cărți, dar ea e efemeră, Până și foile-ar îngălbeni. De ea ar exista oriunde noi ne-am duce Fie în rai sau iad

În spatele picturii de cerneală M-am ascuns. Mi-e bine așa, de lume goală, Mi-s deajuns. În urma-mi, aruncată într-o doară Am lăsat A lumii voastre față ireală, Am plecat. Cuvinte

Iar zorii zilei se revarsă Intrând tăcuți pe la fereștri, Înlocuind a lunii rază Cu-a dimineților povești. Își intră-n rol mărețul soare Pe stele parcă fugărind Și-a răsăritului răcoare Pe

Mireasma dulce-a florilor de vară Adoarme rătăcitul meu cuvânt Pe buzele-mi uscate de povară, Păstrând al nostru tainic jurământ. Stingheri pășim în așteptarea Dezmățului de soare dăruit, Tot

În zorii dimineții albe Mă joc în părul tău blondin. Îl mângâi și-ți șoptesc suave Cuvinte, somnul să-ți alin. Printre surâsuri inocente Mă pierd ca într-un vis frumos, Tot admirând pleoape

Cuvintele-s prea reci și inima prea tristă Ca să mai poată ele îndruga Vreun sfert de sunet ce ascuns există, Și iese doar când curge lacrima. Durerea ascuțită își învârte tăișul Ca rana să

Un rând și înc-un rând, o viață, Ascunsă-n pagini de volum A unei cărți ce mă răsfață, Descriind un tainic drum. Poveste tandră de iubire, În care doarme-un sentiment Când e frustrare sau e

Atâtea întrebări în viața asta, Dar la final, niciun răspuns concret. Ne agățăm naiv de una sau de alta Și ne trăim momentul incomplet. Fugim de tot și adunăm de toate Fără s-avem habar unde ne

Stați ape-albastre, nu mă-nconjurați, 'N-adâncul vostru rece, voi nu mă afundați, O ultimă fărâmă de aer să respir Și-apoi mă puteți trage-n abisul vost delir. O ultimă privire spre cer să mai

Din apă mi se naște conținutul, Suavă picătură încarnată. Purtăt mi-e trupul în necunoscutul Val al miraculoasei lumi nedescleștată. Mi-s picioarele coadă de sirenă Ce bat cu frenezie

Bătaie tainică-n trăire Reîncarnată-n conținut, Într-un buchet de nemurire Adaug un vârf de absolut. Presar puțină fericire Amestecată cu delir. Clepsidra timpului simțire Reîmprospătată

Cu ochii fragezi, eu doar te privesc, Mi-e gura de cuvinte încleștată. Aș vrea să urlu hai să te iubesc, Doar că pe buze vorbele-mi așteaptă. Clipesc cu chipu-ți încastrat în pleoape Și ochii

Ce mult eu mi-aș dori ca să pot înțelege De ce în viață nu-s doar bucurii? De ce tot omul prin necazuri trece Din vremurile sale timpurii? Muncește încontinuu și tot rabdă Sperând că, poate,

Din cufărul închis cu amintiri Am început să scot pe îndelete Fărâme ce demult îmi păreau gri, Dar azi, reale amulete. Martori ai timpului meu dus, Ascunși în colțuri negre de uitare, Acum

Întreagă noastră viață e doar o aventură, O luptă ce mereu o ai de câștigat, Indiferent de este dulce sau prea dură, Te zbați până la capăt, cu suflet împăcat. Ea uneori înalță picioare

Mai bine hai să nu ne amăgim Și în basme hilare să ne tot mințim. Nu suntem ideal nici chiar pe jumătate, Poate doară frânturi descrise în citate. În noi nu zace-adânc a poeziei viață Citită

Perfectă mi-s în blânda-nchipuire Cu ochii mei tăcuți și visători, Ca o suavă amintire A unor nopți pierdute în ninsori. Dar realitatea-i alta-n dimineață Și nu zăresc decât un chip

Degeaba-ți bate inima într-una Dacă în ea nu ai decât frustrări, De ții în ea ascunsă ura Și-o-mprăștii pe mii de cărări. Degeaba te numești tu suflet Și te prefaci că poți iubi, De vorba ta

Pe file de papirus am să scriu Că eu puternică-s întotdeauna Ca să nu uit atunci când tre să fiu Eu mai vitează decât pân-acuma. Voi scrie cu tuș negru-albăstriu A mea simplă credință

În lumea asta-n care numai visul Mai are forță să fie împărat, Te-am deghizat în haină de ființă Și ca să zbori eu drumul ți-am dat. Să ai o lume-ntreagă la picioare Și să-ți transformi

Desculț am învățat să merg Prin ploi, ninsoare sau prin vânt. Pe Dumnezeu nu pot să-l cert Pentru-a mea cruce pe pământ. Și de ea-mi spintecă spinarea O voi căra pân' la sfârșit, Căci poate

Sunt dimineți în care timpul se răscoală Și lasă-n a lui urmă vagi pete de fum, Iar amintirea își pune a sa pală În fața mea ca-ntr-un album. Sunt dimineți în care infinitul Îmi pare-atât de

Visam cândva că eu voi fi om mare, Dar alții mie aripile-au frânt, M-au transformat într-o epavă-n mare, Cu valuri spumegate adunând. Și tot ce-n nopți eu construiam cu vise, În zori ei