Poezie
Final...
2 min lectură·
Mediu
În mirosul dulceag al focului
Se legăna c-o pipă fumegândă,
Bătrânul vremurilor.
Ceasul bătea din oră-n oră,
La 3 și 3 minute.
La fiecare gong prelung și ascuțit,
Bătrânul cu ochii-nchiși,
Alegea un maldăr de celuloză
Agățată de păianjeni și molii,
Liniștind mațele disperate ale focului,
Ce răcneau asurzitor, ca un Cerber crucificat.
-Tu, câine, tu nu mai umbli cu covrigii
În coadă ! Te-ai făcut o mâță adormită
Pe lângă casa omului !
Focul urla zbătându-se în carapacea de cărămidă
Pârjolind pereții bătrânului.
El înjumătăți teancul de celuloză măzgălită
Și aruncă scârbit exact la 3 și 3 secunde.
-Minutele nu mai există aici, sunt praf pe sticlă !
Tu, câine, ești un poet visător !
Nu simți cum te-nghiontesc nepârjoliții,
Rotindu-se sfios deasupra ta ?
Îți rumegi urechile fără sens…
Focul se urcă îndrăzneț pe pereți
Ca o iederă nerușinat de veselă.
Își lungea gâtul subțire de gazelă smerită
Până la teancul de celuloză îmbâcsită.
Bătrânul îl luă în brațe.
-Tu, poete, ești un câine cu blana toarsă
de focul iernii și de viforul verii !
Se mai sperie doar gândurile nehotărâte
Ale omului și cărămida sobei.
Câinele cu ochii plecați, schelălăiți,
Se lăfăia pe covorul de scrum.
Bătrânul își aruncă pipa fumegândă sub
Jilțul lui de cuptor încins…
E 3 și 3 minute…
001459
0