Poezii

,,v''-uri pentru bifat Iată cum pleacă cocorii, desenând litere pe cer. cerul devine o tablă a înmulțirii cu pietrele care au rămas, cu vântul care s-a dus, cu fereastra ta încă larg

se ia o bucată de gând și se lasă la macerat o zi, poate un an, poate vre-o șapte, e nesemnificativ, după care se împănează cu iluzii proaspete și cearcăne de pereți albi. se

a venit un câine să mă strige, dar pentru că nu am răspuns, a scrijelit, cu gheara lui subțire, șaptezeci și șapte de cuvinte, pe geamul meu de sticlă. apoi s-a gândit, cu mintea lui de

suflete singure tremur sub un felinar, amestecate cu șoapte spuse din rutină. e noapte... șoaptele femeii sunt exerciții de respirație înainte de a muri pe dinăuntru, șoaptele

am lovit cu piciorul boabele mici, din cuarț răstignit, care azi sunt nisip la malul mării, și mi-au ars degetele ca și cum un șarpe și-ar fi înfipt colții rasuciti, în adâncul

nichita se întreabă singur: să am un gând, să am două, douzeci și șapte, și noua? dar dacă pot să am atâtea gânduri unde o să le depozitez? la uniune? la academie? și ce

ninge cu câini în dimineața asta, și fiecare fulg care îți cade în urmă, te latră că nu ai știut că el e câine fără lanț. și fiecare fulg care îți cade în față, ți se gudură,

Crăciun porumbeii dorm. dorm gugustiucii pe sub streșini în decembrie. vine Crăciunul în liniștea fulgilor de salcâm. și vâsc, îmi trebuie vâsc. calul alb

Marin Sorescu... nu a existat. l-am căutat adesea printre pietrele vechi de granit cu care era capitonat orașul, am strigat cu încăpățânare la porțile Băniei, am bătut în copaci....

eu cred.... dar cine îmi mai dă dreptul să cred dacă au lătrat câinii când sufletul tău a vrut să zboare? poate că un stol de porumbei a plecat să împartă mesaje, și

z zeci, sute, mii de vorbe cărora ieri le spuneam scrisori se plimbă azi fără timbru prin grădina mereu neterminată a internetului. zeci, sute, mii de așezări verbale

Căprioarele mor la douăzeci și unu de ani, simplu, curat, ca florile cerului în miez de noapte. Doar pasărea cu clonț de rubin mai crede în sărutul de fier fărâmițat în

Poate că tu ești aceea, fata din gând, fata din vis, fata care l-a proscris pe cel ce a inventat ideea de cer, de lună, de șoapte și a plăsmuit femeia singur, într-o noapte de

Hai să ne jucăm de-a toamna. Tu - o gură de vânt, eu - un pumn de praf. Tu - o cupă cu flori, eu - un braț de frunze. Tu - o lumânare albă, eu - un cauș de ploaie, Tu - un ilic pe