Poezie
Acrostih III
„Moscova nu crede lacrimilor”
1 min lectură·
Mediu
Momente infinite de dor par a fi
O clipă fără rost…
Sălbatic stau în mijlocul civilizației
Care a început să miroase a mucegai.
O, viața are surprize,
Viața e inedită mereu
Aici, acum, în mijlocul civilizației sălbatice.
Nu știu de unde vine mirosul acesta de cultură cotlită…
Undeva, probabil, este vreo gunoiște culturală.
Cine are ochi se uită la tine urât,
Rari oameni trec fără să te observe –
Ești mai negru, ești mai altfel decât ei.
De ce?
Este un răspuns logic la această întrebare.
La un colț de stradă o mătușică își plimbă cățelul,
Acesta vine curios până la piciorul tău, ți-l miroase,
Cască gura a prost și latră (tot a prost)…
Rău, foarte rău…
Indispus, îți pleci capul pe umăr,
Mormăi câteva cuvinte nici de tine înțelese și
Intri pe poarta unei stări de mahmureală zdruncinătoare.
Luna se plimbă printre stele ca o regină. E noapte.
Orașul nu doarme. Somnul nu-l poate prinde.
Rău, foarte rău… Bine că nu ești de-al lor…
Moscova,
11 iulie 2005
011.503
0