Petrea Marian Iulian

ABIS [ XII ] O, voi, ucigașilor de îngeri!.. Mi-ați ucis dragul copilaș, Încremeni-v-ar umbrele-n lespezi de piatră arsă, Până ce vremea fericirii noastre, ne va fi întoarsă

DELIR [ IX ] Cu cât privesc mai mult divine lucruri Ce-n lumea largă, or ascunde taine, Ca vorbele de duh - distinse haine, Cu-atât mai mult mă bucur de onoruri. Doar imnul de

BLESTEM [ II ] Frânge singurătate, sub cer străveziu, Prizonier într-a vremii clepsidră, De parcă geme în lanțuri, o hidră Și tunet desparte, când plânge, târziu, În pietre

Poeme de demult *** Gradina mea cu trandafiri [ I ] Tu... Suflete… Oglindă a mea Fără de care… Nu-mi pot zări reflecția… Tu… Suflete… Reflecție… Întru totul, Scânteie

NEGRU [ XVI ] Și-a frânt o umbră de amărăciune, Răpus pesemne de-o singurătate - Ce unora, le-o naște bunătate, Iar altora... delir și urâciune - C-așa e rostul, în

ALB [ IV ] E sărbătoare! Totul, e alb... S-au înălbit, roadele pământului - Cu îngeri albi, cu lacrimile vântului; Natura, iar se scaldă în alb... Și norii albi, le

ABIS [ V ] Nu mi-a mai rămas nimic, să-ți ofer, în această clipă. Ai totul deja: lacrima de la început și sărutul de pe urmă - N-am cutezat ca să-ți cer o sabie înfiptă-n

BLESTEM [ IX ] Și toate-s prinse-n piatra verde, Cu rune încinse, norii fumegând, Sub plumbul lanțurilor arse spumegând, Cu legi lumești, ce-n zare se vor pierde; Dar toate

"Nitrat de Argint" - Amar - I AMAR [ I ] Se naște-o taină, din singurătate... Cu tot ce mișcă. Tace-n veci, clepsidră - Își cheamă martorul amărăciunii Și-n cer, amarul

De-o vreme-s singuratic, Ca soarele sihastru Cu dor de vânt primăvăratic, Sub cer de alabastru Din care eu, cu bucurie, Îmi scot un vis prin strune, Cu sunet greu, de armonie, Spre rai

DELIR [ XVII ] "Ce viață are omul, uneori!" - îmi spun, Apoi 'mi-ndrept privirea-n cerul 'nalt, Să mi-o ascund prin norii de cobalt Din care lacrimile altora, s-adun Când presupun

Între frunze, umbre reci, Cuprind, fără de voie, În morminte, loc de veci - Se sting, de bunăvoie. Nu-i moarte, nici boală, Ori vreun pierdut paradis - Doar o sferă astrală, Ca

BLESTEM [ III ] Din crucea dragă și-aprinde o rugă Ce fumegă moarte, sub cer dezvelit Și pleacă departe, din piept dezgolit Spre lebăda neagră, ce tinde să fugă În searbăda lume

BLESTEM [ X ] Și umbre plâng, sub lespezi reci, de piatră, Cu lanțuri strânse-n iadul înverzit, În care chin, din sacul morții, îngurzit, Le frânge patimi, când asprii cerberi

TREBLINKA [ VIII ] "O, voi!.. Ca oameni, ce sunteți, muriți!.." Șoptește o ceată de îngeri, deodată, Iar crinii se pleacă în vânt, tremurând - Nu-i nimeni, să le curme osânda,

BLESTEM [ XIV ] Stă-n loc. Privește crunta entitate; Dar nici o teamă, nu-l apasă-n piept - Ci sabie de foc, i-arată, înțelept, Cu rugi - armură, cuvânt, identitate, Unite-n

DELIR [ X ] Nu vreau să știu nimic de clipa rece, Când nori însuflețiți, îndată plâng - Ce-și mai revarsă ploi, ades, prin crâng? Da' viața... tot cu moartea, se întrece Și

ALB [ V ] Esențe din decorul alb... Se amestecă, în crinii albi, pe pământ - Și-un suflet alb, plângea, la mormânt... Pasiențe, pe covorul alb... Și vânt schimbau,

DELIR [ I ] Reflect cu umbre o frântură de delir Ce se așterne cu picături de miere, Sub cânt de vânt, născând elogiere În cupa cu venin - divinul chilipir! Se înfășoară

AMAR [ II ] S-au însingurat deodată, copacii... Fără taine, din amărăciunea lunii - Doar cu umbrele-amare, nebune Și-un cer, plânge îngeri, pentru unii. Amar. Sub cer,

NEGRU [ X ] Desprinde-te de tot ce-ai cunoscut, Lăsând în urmă tranșeele durerii În care gândurile-s ofițerii Ce te silesc să îi rămâi necunoscut, Deși război, ori moarte,

TREBLINKA [ IX ] Durerea mamei, e ca o luntre, prin nori... Plutește cu paseri, țipând peste punte - Și pânze gingașe, pe frunte, se umflă, Albe ca veșnicii nuferi, cu lacrimi

AMAR [ IX ] Amarul veșnic, al lumii trecătoare, Cu tot ce-i viu și moare, într-o clipă, Ca o lumină, într-un sfeșnic - și dispare!.. Da'n moarte, nu-i nicicând, cumva,

Poeme de demult *** Apa "Să fiu precum apa" ... îmi repet, în gând, Știind că... ea curge, suspinând, Printre stânci, O dată cu liniștea... Deși zgomotul ei tronează