Natură moartă cu o mușcată roșie sub un soare albastru

urma mea de om peste câmpie cum clocotește în mine mândria de orb șchiop

cum se face ea stâlp temelie zidește-mi pe umeri un corn și suflă

zic îngerului din oala de fier cu mânere albastre de plută

cum mi se umfla bobul de orz rozaliu sub coastă pe sub subsuori trec armate inceste

de greieri beți cu arcușuri din oase de pește la televizor citește ceva Oreste despre învățături apocrife

până se face dincolo cumva ne mușcăm buzele până ne dă sângele

un pitecantrop fudul ne scuipă flegmele pe țeastă prin miriști noroi în depărtare ceață

- cum ard ele zările până când se fac totuna de-a valma printre nori se scurge misterul din tainice bolți!

nu-ți poți scoate ochii și în același timp să refuzi să vezi cum orașul se pierde încet

cum fuge el în câmpie cu străzile suflecate până la bordură

lanul de grâu îl privește cu ură și se închide în el până la venirea verii

sau cum îți cade lumina oblic prin păr în adâncul umărului până în călcâie

tu ai tăcerea fugită în munți ai unghii de oțel și îngeri electrocutați sub ferestre

- un ghiveci de lut cu o mușcată roșie cum își mângâie ea diminețile și frunzele de soarele albastru