Bustul tău
e mândru soare,
și tăceri
și chiar uimiri;
e mireasmă
amețitoare,
un oftat...
nedumeriri.
Ieși în prag
și iscodește,
lasă-mă
să te sărut;
toată lumea
te dorește
eu
Satul meu, mă tot farmecă discret
Cu uliți drepte, pline de copii;
Cu bătrâni la porți, cu pălării
Ce nu dau, doi bani, pe un poet.
În centru oamenii bârfesc încet
Și beau tării și bere-n
De dragul tău,
eu și mâine m-aș vinde,
de dorul tău
m-aș așeza pe rug;
ca pe Bruno,
flăcări m-ar cuprinde
și până la stele
s-ar tot întinde.
De aceea
recunosc trăirilr
De obicei am încredere-n oameni,
în prieteni, și-n destinul meu;
culegem, desigur, ceea ce semeni,
eu îi respect, de obicei, pe oameni.
Uneori se trișează, devin obsceni,
și uită chiar de
Uite, mamă, iar va veni primăvara,
Și colțul ierbii va răsări pe glie;
Tu ai îmbătrânit și-ntotdeauna seara
Îl mai plângi pe tata, mort de-o veșnicie.
Căldura va țâșni și ea cât de
IRONII
Sănătoși să fiți
și fericirea să v-aline,
vă urez azi
de la această tribună;
am să îngheț salarii
și pensiile mâine,
sănătoși să fiți,
și să trăiți ca mine!
Sunt cu voi
și
Te strig,mamă,
te chem lângă mine,
îți strig numele,
și la bătrânețe;
mă simt pustiu,
cu bucurii puține,
te strig, mamă,
vino lângă mine!
Mângâie-mi părul obosit,
și azi, și
Din păcate
viața mea n-a murit,
Din fericire
mai trăiesc lângă ea
Cu sănătatea
peticită la infinit
M-am logodit,
demult, cu o stea.
Încă mai stau
la răscruci,grijuliu,
Lângă
SUNT POETUL...
sunt poetul câmpiei dunărene,
greierii și ciocârlia cântă în mine;
port în inimă frumuseți vlăscene
și pe buze aromele de pâine.
Sunt poetul câmpiei dunărene
și holdele îmi
BÃTRÂNUL MOROMETE
Clasicul Marin Preda
trăiește,
Bătrânul Moromete
n-a murit;
prin opera sa,
El nemurește,
Marele Singuratic
dăinuește.
Poiana lui Iocan,
agoră, viețuiește
Omul
NU E ALTA MAI FRUMOASÃ
Ca tine
nu e alta mai frumoasă,
și mai știu
de trăirile tale firești;
de aceea
eu te-aștept diseară acasă,
ca tine
nu e alta mai focoasă.
M-a
IARNÃ ARGHEZIANÃ
Decembrie, iată,
hlamida și-a deschis,
în clinchet suav
de clopoței;
legendă ideală
s-a întins
când decembrie,
hlamida și-a deschis.
E feerie albă
și de
Elegie
În memoria lui ARTUR SILVESTRI
Sfârșit de toamnă tristă,
ceață peste zări cerești;
o dimineață sadic-egoistă
și tu, Găbiță, nu mai ești.
Ne-ai fugit pe-alei albastre,
te-ai grăbit
CÂND ERAM COPILANDRU...
Copilandru fiind, plecam cu tata la vânat,
nu știam multe, dar mă fascina câmpia;
pe Bob, câinele nostru, îl luam cu noi
și cutreieram, în lung și lat, toată
ADEVÃR SIMPLU
Frumusețea gestului,
de-aseară,
demonstrează
un simplu adevăr;
că palma mea
e-ntâia oară,
pe gura ta,
apoi coboară,
chiar mai jos,
pe gât, să fure
din finețea
PG