Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I, Vieți paralele

- Unii oameni se cred puternici, dar ţin în ei tristeţea fără să o dea afară. Se agaţă de oameni mai slabi ca ei, oameni care exteriorizându-se îşi fac poate bine. Dar acei oameni sunt egoişti, se agaţă de cei slabi pentru a le lua şi ultima speranţă care le-a rămas în ei, apoi fug ca nişte laşi. Caută iar alte victime şi nimeni nu e bun pentru ei, iar asta din pricina răutăţii lor sufleteşti. Curios că se cred buni interior, unii au arta scrisului şi scriu frumos, dar rămâne în ei răutatea şi banalitatea pe care ei nu le văd, se cred oameni buni scriind lucruri frumoase. Aceşti oameni sunt cei mai periculoşi, sunt mai periculoşi decât cei care te înjură, care îţi spun vorbe grele, pentru că ei nu o fac, iar tu vezi în ei oameni buni, oameni curaţi, ca apoi să-ţi dai seama că de fapt nu au nimic din toate astea. Au multă superficialitate, au mult egoism, multă ignoranţă. Cel mai frumos e sufletul omului, de acolo vine totul. Degeaba scrii frumos, degeaba vorbeşti frumos, degeaba toate astea dacă păşeşti pe cadavre pentru a-ţi fi bine şi tot pe acele cadavre dai vina când ţi-e rău. Lumea s-a schimbat, calitatea umană nu mai există, onoare, cuvânt, sunt demult pierdute. A rămas minciuna cu tot ce poate face ea din om. Şi ce e mai rău? Nici nu-şi dau seama cât rău fac în jurul lor. A face rău unui singur om e ca şi cum ţi-ai pierde calitatea umană. Gata, s-a dus, ai pierdut-o pentru totdeauna. Nimic nu e mai inuman decât a-ţi bate joc de sufletul unui om. Nu contează cum e acel om, toţi suntem la fel, fie bogaţi , fie săraci, fie frumoşi, fie urâţi. Bineînţeles că acei oameni nu vor avea niciodată leac, nu vor recunoaşte nimic din ce fac şi vor avea replici, explicând cât sunt ei de oneşti iar greşeala a venit de la cel batjocorit. Sufletul e odaia omului de unde îşi ia tot, îşi ia bucuriile, îşi ia liniştea, îşi ia speranţa, îşi ia visurile. Când sufletul e sfâşiat şi batjocorit, omul rămâne pustiit, iar cei de care am pomenit au mare grijă să distrugă această odaie. - Iar mă urăşti. Nu doar că mă urăşti, dar o faci cu patimă, ura ta se hrăneşte din propriile-ţi cuvinte. Într-o jumătate de oră ai trecut, la fel ca şi altădată, de la o atitudine binevoitoare, înţelegătoare, la consideraţii de mare psihanalist, discipol al lui Freud. Deoarece cred că eşti bolnavă, dacă-ţi face bine să mă împroşti cu vorbe murdare, fă-o! Mai am răbdare, deoarece am gânduri bune pentru tine. - Ganduri bune? Aşa le consideri tu, dar nu ai niciun dram de gând bun. Aş vrea să-ţi explic ceva şi apoi mă retrag, că nu-mi face nicio plăcere discuţia cu tine. Puteai să-mi spui, când eu îţi tot scriam, că încerci să fii cu altcineva şi să nu-ţi mai scriu. (aşa era corect). Domnule, chiar dacă m-ai duce să stau unde eu îmi doresc atat de mult, în cel mai plăcut loc, cu o căsuţă, un munte şi un râu, cu tine nu aş mai merge niciodată. Cât priveste ura, eu nu urăsc, nu ştiu să urăsc. - Tocmai o faci foarte performant, am zâmbit chiar... - GÂNDURI BUNE! Nu urăsc şi nu-mi place să scriu cuiva lucruri grele, dar aş fi apreciat dacă erai sincer cu mine şi sincer îţi spun aveam nevoie de prietenia ta. O prietenie care implică să vorbim uneori, iar dacă vreodată unul dintre noi ar fi avut o problemă, să îl ajute celălalt cu o vorbă. Eu aşa văd viaţa, dar e atât de urâtă lumea asta încât prietenia e un cuvânt relativ şi cred că până la urmă ar trebui şters din DEX. "Fii demn!" Un titul de carte, nemaipomenit, al lui Dan Puric. Îţi sugerez să o citeşti. Omul ăsta e nemaipomenit, cred că nu are niciun cusur din punct de vedere sufletesc. Asemenea oameni îmi plac mie, care au sufletul curat şi care nu pleacă capul, spun ce gândesc. E o solemnitate, cred că nici nu realizăm ce valoare e Dan Puric. Vezi, aşa te credeam şi pe tine, DEMN. De asta îmi era atât de drag de tine, de demnitatea ta, de felul în care ţi-ai purtat suferinţa, de felul în care ştiai să te porţi cu mine. Ce păcat că ne pierdem demnitatea, nu mă refer la tine, mă refer în general. Ce păcat că nu ştim să fim demni, să ne asumăm greşelile, să ne asumam totul. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o altfel de lume, mai curată spiritual , fără etichete, mi-ar plăcea să cred că atunci când vorbesc cu o prietenă, îmi este prietenă, mi-ar plăcea ca atunci când merg la un medic, înainte de toate să fiu tratată ca om, apoi ca pacient, mi-ar plăcea să ne respectăm bătrânii, să ne putem uita în ochii lor în care există trecutul, fără de care nu am exista, mi-ar plăcea ca aceşti bieţi bătrâni care au zilele numărate să fie trataţi cu omenie şi respect, ei bieţii stau într-un colţ simţindu-se stânjeniţi că încurcă. Dacă te uiţi în ochii lor vezi o altă lume, o lume plină de bunătate, de linişte. Îmi amintesc de bunica mea, era atât de simplă, dar atât de bună, îi era de ajuns să îi spui o vorba bună ca să fie bucuroasă, apoi îţi povestea atâtea poveşti frumoase din viaţa ei, încât ai fi vrut să nu se mai termine acele poveşti. Stăteam cu ea în cameră, era un adevărat refugiu pentru mine, acolo cu ea era o altă lume, o lume povestită de ea, frumoasă, bună, simplă, adevărată. Îi spuneam să-mi povestească ceva, iar ea cu un glas puţin stins, dar duios, începea să deşire tot felul de amintiri, uneori adormeam, iar ea povestea în continuare. Sufeream, după fostul meu soţ, dar mă liniştea ea, ştia cum s-o facă şi mă simţea, dar nu vorbea decât ce trebuia spus ca să nu mă facă să sufăr, apoi iar am suferit , după altcineva, iar a fost ea langă mine. Avea nişte ochi albaştri atât de frumoşi şi de curaţi, un păr alb, frumos şi bogat, tuns frumos, era atât de frumoasă. Şi-a dus cu multă demnitate suferinţa morţii, ştia că moare, noi nu ştiam că ea suferă atât de mult decât după ce medicii din Mureş ne-au spus că nu pot să înţeleagă cum de ea nu se vaită la câtă suferinţă are. I-am spus înainte să moară, în acea seară, că o iubesc din tot sufletul şi se va face bine . I-a curs o lacrimă pe obraz şi cu ultimele ei puteri mă mângâia cu mâna ei fragilă pe faţă. Nu voi uita niciodată acele momente. Dan Puric a pus titlu cărţii "Fii demn" când mama lui de pe patul de moarte, uitându-se la el, i-a spus: FII DEMN BĂIATUL MEU! - Iarăşi ţi-ai adus morţii la întâlnire, m-ai oprit pe stradă să-mi spui de ei, am vrut să trec mai departe, dar m-ai prins de mânecă, m-ai scuipat, ai aruncat în mine cu ouă clocite, te-ai aplecat să iei piatra să arunci, ai aruncat cu sete, nici nu-ţi dai seama câtă ură ai în tine, ură, răzbunare, ură. Esti inconsecventă, haotică, imprevizibilă pe termen scurt, dar previzibilă pe mai departe. Mă uimeşti cum dospeşti ura, pregăteşti aluatul răzbunării verbale, discursul îl ai în aşteptare, alergi din grădină la computer, să poţi scrie repede, să-ţi verşi tot veninul din glande. Îţi place Dan Puric... Şi mie! I-a murit pruncul înainte de a împlini un an, şi el şi-a întărit credinţa, l-a simţit pe Dumnezeu aproape. Tu îţi plângi bunica de mai bine de un an, te refugiezi în trecut, te hrăneşti din seva suferinţelor vechi, le întreţii, le cultivi, ţi-e teamă, o teamă cumplită de viitor, şi uiţi prezentul, refuzi să vii în prezent, să vii între oameni. * Cine era această femeie? Din ce lume venea şi în ce lume, a ei, doar de ea ştiută, trăia, sau ar fi vrut să trăiască. Ştiam că nu o voi vedea niciodată, sufeream, oricum mai puţin intens decât cu ceva timp în urmă, cred că într-un fel simţeam o uşurare, era prea mult pentru mine, pentru foamea mea de viaţă, să duc vreme de nouă luni o relaţie virtuală de o asemenea intensitate. Nu regretam nici măcar momentul fals al anunţării vizitei la mine, tot timpul am fost convins că nu ar fi venit, era doar o scurtă evadare a ei din lumea lăuntrică, plăsmuită de ea însăşi, într-o lume reală şi seducătoare. De altfel i se întâmpla deseori să-şi părăsească rolul scris de un destin nemilos şi să intre în lumea reală, dar de fapt tot într-un rol, şi la fel plăsmuit de mintea ei uimitor de creativă. Uneori mă întrebam cât era adevărat din toate poveştile ei din copilărie, adolescenţă şi maturitate. Hipersensibilitatea făcea posibile toate întâmplările cu tatăl ei, dar poveştile cu medicul de familie mi se păreau a fi dintr-un film similar cu "Al şaselea simţ".