Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I, Vieți paralele

Într-o iarnă, cabana era goală, stăteam la soare pe şezlonguri, când deodată, au apărut patru persoane într-o maşină, erau două perechi de români plecaţi de mult în Australia, cunoşteau cabana şi locurile, aveau peste 70 de ani, le-am oferit ţuica tradiţională, i-am invitat la punctul de belvedere către Pietrele Doamnei, la ieşirea din cabană era deja pregătită o masă cu patru scaune, soarele amiezii făcea plăcută şederea afară, le-am servit băuturi calde şi o gustare, apoi surpriza le-a fost totală când, ajungând după douăzeci de minute la prăpastia îngrădită, au descoperit şi acolo o masă şi patru scaune, pregătite de colegul meu, care a ajuns mult mai repede decât noi, eu şi cei patru oaspeţi. Impresia lor a fost deosebită, la fel cu a celor mai mulţi dintre oaspeţii nostri, se minunau de ce făcem atât de multe pentru ei, m-au întrebat care-i preţul, şi le-am spus că le cer doar să vorbească despre noi, cand s-or întoarce în Australia. Altădată, un grup de aproape douăzeci de tineri între cincisprezece şi douăzeci de ani, s-a cazat pentru revelion, i-am aşteptat cu pregătiri speciale, sărbătoarea se simţea în toată cabana, am cerut câte un buletin de identitate pentru fiecare cameră, când le-am înregistrat, unul dintre ele, numele unui băiat de şaisprezece ani m-a pus pe gânduri stârnindu-mi o amintire dureroasă. Gigi, colegul de şcoală şi prietenul meu, avea o soră, Oana, care după revoluţie a stat câţiva ani în SUA, s-a despărţit de cel cu care trăia acolo, s-a întors în ţară cu mulţi bani, a pregătit o afacere, voia să pornească o afacere bazată pe relaţiile ei cu persoane de dincolo de ocean, a făcut câteva drumuri la Bucureşti, între timp s-a îndrăgostit de Mihai, prietenul lui Gigi, a pornit cu el la Bucureşti, formalităţile necesare pentru operaţii de import-export erau numeroase, au avut un accident de maşină şi Oana a murit. Suferinţa era uriaşă, Gigi nu-şi putea reveni, a organizat funeralii "prezidenţiale", sute de oameni au însoţit-o pe Oana pe ultimul drum, la patruzeci de zile Gigi a organizat parastasul creştinesc, după cele sfinte rostite de preot, a ţinut să le vorbească şi el celor de faţă, nu se putea împăca nicicum, cu moartea surorii lui, a început cu ochii înlăcrimaţi, s-a prăbuşit secerat şi a murit. Băiatul de şaisprezece ani din cabană era fiul lui, mi-a confirmat şi apoi mi-a ascultat amintirile despre tatăl lui, mulţumindu-mi pentru gândurile bune . Numărul turiştilor creştea de la un an la altul, aşa cum anticipasem, cine venea o dată la noi, nu doar că se întorcea cândva, dar mai aducea sau trimitea pe cineva. Am cumpărat un cal, o frumuseţe de animal, ne era tare drag tuturor şi turiştilor de asemenea, unii dintre ei încumetându-se, contra cost şi însoţiţi, să facă plimbări pe câteva trasee cu diverse grade de dificultate. Voiam să dezvoltăm această activitate, asta după ce aveam să rezolvăm sursele de hrană pentru iarnă, finanţarea asigurării acesteia. Exista, doar în faza de intenţie, dorinţa administraţiei judeţului de a aloca fonduri pentru reabilitarea drumului din oraş la cabană, situaţie în care s-ar fi simţit un salt spectaculos în numărul turiştilor. - Şi cum de s-a terminat şederea ta, a voastră de fapt, acolo? De ce aţi renunţat? - Ca de obicei, sau ca în multe cazuri, când ceva merge bine, trebuie făcut ceva să meargă rău. O mişcare în acţionariatul cabanei a determinat declinul activităţii, certuri între ei, şi, în cele din urmă, închiderea cabanei. Ne-am întors în oraş, am continuat alături de părinţii ei dezvoltarea unei ferme de animale şi aşa am ajuns eu să-mi caut de lucru, pentru a-mi putea rambursa creditul luat de la bancă atunci când am cumpărat un teren şi nişte animale. - Ai câţiva ani de când eşti iarăşi în industrie... - Am regăsit aici mulţi prieteni, m-am integrat destul de uşor, mai am de tras câţiva ani, apoi mă întorc la fermă unde vreau să-mi petrec bătrâneţile. Când vorbeam cu el era ca şi cum ar fi fost la el acasă, meseriaş bătrân ce aştepta pensia, în gospodăria prosperă ce se contura încet, cu răbdare, departe de el, e adevărat că Angela şi parinţii ei erau devotaţi aceluiaşi ţel, dar, oricum, echilibrul lui vechi de doi ani cu perspective de încă vreo trei era uimitor pentru mine, mă întrebam de unde atâta linişte în tot ce făcea, calmul lui mă făcea aproape invidios. Singura explicaţie ce o găseam era că el nu simţea atât de acut trecerea timpului, nu era conştient de pericolele determinate de vârstă, era mult prea încrezător, împotriva celor 107 kg la 1,70 metri înălţime, dar, cel mai important cred că era trecutul lui, mai ales cel apropiat, de după despărţirea de Veronica, plin de trăiri minunate, senzaţii unice, zburdălnicii neîngrădite ale sufletului lui, revoltat atunci, obosit acum, flămând atunci, hrănit acum, răzbunător pe vremea aceea, împăcat şi împăciuitor acum, nebunesc atunci, înţelept acum, cu dor de pierzanie, indiferent şi netemător de dezastru, atunci, cu drag de viaţă acum, programatic şi prevăzător, plin de o speranţă sănătoasă, certitudine de-a dreptul, fiecare an fiind inclus în programul complet pe câţiva ani de dezvoltare a fermei lui, cu sarcini şi termene precise. Există într-un fel o similitudine între vieţile noastre, de fapt de aici a rezultat şi numele acestei poveşti, "Vieţi paralele", nume pe care el îl alesese deja înainte de a mă hotarî eu să scriu poveştile lor, ale prietenilor mei, căutând similitudini mai mult sau mai puţin adevărate. Oricum titlul îi aparţine, l-am adoptat pur şi simplu pentru că am găsit paralelisme reale între vieţile noastre, dar mai ales pentru faptul că unele dintre ele erau şi aveau să rămână vieţi paralele, geometric vorbind, adică aveau să se desfăşoare fără întâlnirea celor ce le interpretau, fiind animate doar de întâlnirea virtuală, lipsind cu desăvârşire experimentul, chiar simpla întâlnire şi strângere de mână. Îmi ştia intenţia, dar nici atunci nu şi-a trădat echilibrul şi nu s-a arătat interesat decât de povestea lui, mai ales cea scrisă de mine din memorie, după momentul în care nu mi-a mai mărturisit în scris viaţa lui trecută. - Sunt curios ce final vei inventa... mi-a spus el, necunoscând poveştile paralele cu a lui, neştiind ce dramă se consuma în paralel cu liniştea lui, tulburată doar de solicitările mele. Nu avea de unde să ştie că finalul se scria chiar şi în vreme ce el se întreba cum va fi. Nici eu nu cunoşteam finalul adevărat al poveştii mele, aveam unul în minte, dar avea să se dovedească fals.