Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I, Vieți paralele

- Ştiu că ai plecat din oras, la un moment dat. - Prins cu viaţa, am uitat, într-un fel, de afaceri, le-am neglijat mai bine zis. Am contractat un credit pentru firmă, dar banii s-au dus aiurea şi atunci a trebuit să vând totul pentru a plăti împrumutul. Trădat, obosit, îmbătrânit înainte de vreme, am plecat acasă, acolo unde nu mai aveam, de fapt, casă, nu mai aveam decât un frate şi câţiva prieteni, unii adevăraţi, alţii mai puţin dipuşi să mă înţeleagă şi să mă ajute. Primul la care am apelat a fost fratele meu, care a acceptat să mă ajute, nu i-am rămas dator, am muncit alături de el, mi-am câştigat prin muncă existenţa. A fost cea mai frumoasă periodă din trecerea mea prin oraşul natal, mai aveam ceva bani din vânzarea firmei, m-am instalat singur într-o garsonieră confortabilă, viaţa mergea înainte, ziua munceam şi seara mă întâlneam cu prietenii din tinereţe şi cu femei tinere şi arătoase. Ştiam că nu e bine să faci afaceri cu fratele, dar nu prea am avut de ales. El era căsătorit, obligaţiile de familist îl chemau zilnic acasă, eu eram liber, fără obligaţii, intersectarea drumurilor noastre în unele din seri, eu fiind înconjurat mereu de fete mult mai tinere, mi-au urcat pe scumpa mea cumnată în cap, am rezistat ce am rezistat, până la urmă m-am angajat la un prieten, avea o afacere cu lemn în stadiu incipient, nu ştiam mare lucru despre prelucrarea lemnului, am învăţat din mers, am devenit cei mai buni, în mai puţin de un an. Munceam mult, uneori până în noapte târziu, câştigam bine, după o vreme aveam o legătură stabilă, Claudia mi-a spus că mă place foarte mult, atrăgeam eu într-un fel fetele mai tinere, ea chiar mi-a spus că vrea să vadă cum este cu un bărbat mai în vârstă, ne-am iubit vreo cinci luni, eram chiar fericiţi, îmi repeta mereu că suntem fără nicio obligaţie reciprocă, într-o seară, întorcându-mă la ea, am sunat la uşa de la intrarea în bloc, mi-a spus să merg la geam, mi-a aruncat cele câteva lucruri ce le aveam la ea, într-o sacoşă, spunându-mi că are pe altcineva. Eram mereu obiectul experimentelor, cu Mirela a fost altfel, nu era atât de tânără, avea şi un copil, muncea într-un bar până noaptea târziu, mă mutasem la ea, dar copilul mă deranja, prezenţa lui mă sâcâia şi nu am rezistat decât două luni. Atunci am cunoscut-o pe Angela, bineînţeles că era cu zece ani mai tânără, muncea în firma unui prieten, era o fată cu prea mult bun simţ, modestă şi binecrescută, nu-şi ridica privirea decât atunci când ne salutam pe stradă. Eram, cred, obosit de frecvenţa schimbărilor din viaţa mea, doream stabilitate, doream o relaţie de lungă durată. Alegerea mea fiind făcută tocmai având acest obiectiv, nu mă grăbeam, observam mereu , mergeam mai des decât de obicei pe la prietenul la care muncea, după o vreme am invitat-o într-o seară în oraş, a acceptat, fiind stăpână pe ea, am aflat că fusese căsătorită, are un copil, stă cu parinţii şi nu mai speră prea multe de la viaţă. După trei luni de tatonări i-am spus într-o seară, cu cele mai bune gânduri: - Mută-te la mine, hai să ne unim vieţile! Nu mi-a dat răspunsul pe loc, mi-a cerut răgaz până a doua zi, eram sigur că va accepta, o cunoşteam deja destul de bine, şi, avea să mă surprindă prin raspunsul ei, dar în modul cel mai plăcut cu putinţă. - Nu vin să stau cu tine, dar vii tu să stai cu mine, mi-a spus ea, îmbrăţişându-mă cu multă caldură, şi lacrimi în ochi, lacrimi pe care nu apucase să şi le steargă în momentul când i-am luat faţa între palme, sărutând-o delicat pe buze. - Vin Angela, vin şi nu mai plec vreo treizeci de ani. M-am ţinut de cuvânt până acum, vreo doisprezece ani, mi-a spus zâmbind cu blândeţe, şi sunt toate şansele să se împlinească profeţia. De doisprezece ani trăiesc cu Angela, am trăit vremuri şi mai bune şi mai grele, de atunci locuiesc la ea, ne-am încropit o gospodărie a noastră, avem grijă unul de celălalt, ea are o fată, care stă cu noi şi mă iubeşte foarte mult, practic noi am crescut-o, tatăl ei natural fiind lipsit de această grijă. O vreme ne-am văzut fiecare de slujba lui şi după ceva vreme s-a ivit un post de administrator de cabană pe munte, m-am prezentat la interviu şi am obţinut postul. Am plecat amândoi pe munte, eram noi doi şi mai aveam un băiat, Nicu, cabana era mare, munceam mult la început, pentru a pune la punct toate utilităţile, meseria am învăţat-o din mers, eu şi cu Nicu ne ocupam de aprovizionarea cu alimente, lemne de foc, de efectuarea reparaţiilor, alimentarea centralei cu lemne, iar Angela gătea, ajutând-o şi eu la această activitate, efectua curăţenia în camere, spăla lenjeriile şi celelalte lucruri ce trebuiau spălate, un obstacol greu de depăşit a fost drumul din oraş până la cabană, 15 km de cratere postbelice, am folosit pentru acest obiectiv toate resursele noastre de amabilitate şi servicii de cea mai bună calitate, făcându-i pe cei care se încumetau sa urce până la noi, să nu regrete nimic, ba chiar să uite de drum, să revină şi în anii următori şi mai ales să vorbească şi altora despre frumuseţea locurilor şi calitatea serviciilor de la cabana din munte. Mesaje ca cele ce urmează circulau pe internet, făcându-ne publicitate mai bună decât orice altceva: "Mergeţi fără teamă în Munţii Rarău. Abia m-am întors (împreună cu soţul şi câinele) Am urcat cu maşina pe Chiril. Drum acceptabil. Cazarea la Hotel Alpin-Rarău Condiţiile la hotel sunt acceptabile: este căldură, mancarea e excelentă (murăturile sunt de vis). trebuie încercată neapărat afinata casei. Cabana/hotel arata ok. 30 de lei e cazarea, în cameră n-a fost foarte frig dar nici cald. e singura cabană în care ai ca învelintză, o plapumă românească, ca la bunici recomand ciorba de legume, delicioasă (nu mai ştiu exact preţul) vinul alb fiert costa 5 lei cana" Culegeam sute de kilograme de ciuperci, le conservam prin uscare, sau congelare, puneam toamna zeci de butoaie de murături, făceam sirop de muguri de brad, preparam afinată, murată, gemuri de tot felul din fructe de pădure culese de noi, nu aveam nicio clipă liberă, munceam încontinuu şi rezultatele nu au întârziat să apară. Am fost poreclit, într-un reportaj dintr-un ziar local - "Primarul muntilor Rarău", ceea ce spunea, zic eu, totul. Când intrau în cabană, toţi turiştii erau serviţi cu un păhărel de ţuică din partea casei, ceaiurile calde, când era frig, toamna sau iarna erau de asemenea gratuite, mâncărurile erau diverse în permanenţă, servirea ireproşabilă.