Poezie
Primăvară lăuză
1 min lectură·
Mediu
Să ne trezim din angoasele noastre turtite
de ritmul ploii și de umezeala ei.
Se crapă de primăvară,
de frunzuliță,
de frunză verde,
de frunză-frunză.
Soarele cade în ochii mei
și-mi lasă pe pleoape spuză.
O să-mi trag un rând de piele peste cap,
cel dintâi,
și alt rând,
și alt rând,
ca un șearpe și,
pe vine stând,
am să-ți sâsâi despre călcâi
și despre mugurii din țâțe
din care beau eu
și alți vreo doi copaci din grădină,
cu repeziciune,
cu sete,
cu durere de splină.
Scoală-te, femeie lăuză!
Desfă-ți pulpele ca să ne târâm înăuntrul tău
șerpi
și să țâșnim porumbei,
frunzuliță,
frunză verde,
frunză-frunză.
013592
0
rătăcind și eu pe „coșcogeamitea” (vorba lui Creangă) site-ul, m-am întâmplat și pe aici unde (vorba altui povestitor) am băut un pahar cu apă că-mi era o foame de nu aveam unde să dorm la noapte...
Și, neavând ceva mai bun de făcut (ca tot românul), am zis să-mi dau și eu cu părerea:
Femeia (mamă, soră, prietenă, iubită, amantă...)chiar murind, continuă să fie „vie” în sufeltul Artistului (în cazul de față al Poetului).
Iubirea este creatoare de frumusețe: muzică, artă (plastică) și poezie într-o perenă revoltă împotriva legilor naturale și sociale („Să ne trezim din angoasele noastre turtite”), pe care le neagă sau le depășește („O să-mi trag un rând de piele peste cap”), supraordondu-se, aproape, Bineluui și Răului („mugurii din țâțe/din care beau eu/și alți vreo doi copaci din grădină”).
Poetul este un zeu care se hrănește prin cuvinte și care înțelege carnea prin vis („Scoală-te, femeie lăuză!”).
Însă trezirea, anularea viuslui este însăși „moartea” ca obiect al visului și „învierea” în mod real, natural („să țâșnim porumbei,/frunzuliță,/frunză verde,/frunză-frunză.”).
În speranța că „sensul” spuselor mele nu a fost unul „exagerat” de subiectiv, semnează
un gură-csacă prin târg.