Tot n-am treabă

Frunză verde de dudău

Hai să scriu ca din bulău,

Să lovesc în cai rupeștri

Și să scriu ca voi, maeștrii.

De dimineață degeaba

se cheamă că te trezești cu pipa în gură,

stinsă,

sub ochi cu o pungă

și cu presupusa relație albastră

alături întinsă,

ignifugă.

Ești cuprins de evaziunea constrânsă

în prezervativul chinuit de cute,

sucombat pe podele

într-un ultim spasm

de exarcerbată putere.

Necrofag,

siliconul îți mănâncă urmașii

ce au murit în eroare,

într-un gust ce nu doare,

a transparenței siliconului cu aromă

de căpșună analgetică.

Căpșuna,

fir-ar ea să fie,

îngurgitată de o sepie,

se macerează negru,

scriind poezie

sub carpienele tale

îngânate metronomic d’Eonan,

dealtfel un individ singur

... de felul său.

Când timpul îți permite

descaleci eculubrațiile

și arbitrezi plivind arțarii

din Arcadia.

Arțarii e un copaci care nu îngrijorează pe nimeni. Din fructul său se extrage un colorant natural cu care se văcseau inuri... pe vremuri. Ceața dimineților oceanice îi ascunde ochii și coroana pleșuvă ...nu numai iarna. Iar arcadianul, fiind cioplitor în lemn prost la tinerețe și purtător de copită încornorată pe timpul bărbii albe și a răbdării nelimitate, hârâie flegmatic a joagăr într-un hohot părintesc. Tușește sireacul a țigară proastă și alergie. După ploaie și furtună, procesul oogam naște reacții cu pretenții. Își descheie buzunarul păros în care își păstrează beschia, naiul și hapurile alergogene - îi priește starea –, discurile jocului de table de culoare roșiatec-crestată la frunză îi alunecă în fișicuri pe gât după un execrabil, advers, doi-unu.

Va urma...