INOCENÞÃ

În setosul tunel al întunericului născut din dorința renașterii sufletești, a fost zămislit, gingaș și sensibil, ascuns de petale, faimosul… trandafir. Izvoarele încetase să mai curgă fiindcă nu mai erau lacrimi. Pământul devenise secetos iar arșița îl făcu să crape. În subteran, într-un ungher al unui tunel întunecat, o sămânță de mult căzută, începu să se miște din dorința de a respire. Încătușată până acum, visul renașterii fu ca o energie scursă de pe alt tărâm, în mod special, într-un moment ca acesta. Așteptarea însă fu încununată. Printre crăpăturile pământului, devenit strâns de atăta îndârjire, o rază de soare atinse creștetul seminței și o singură picătură de rouă fură suficiente să înfăptuiască... Minunea. Sămânța încolții și cu vigoare împinse în lături pământul ostil, astfel că văzu lumina zilei un… boboc de… trandafir. Sfios, timid, pudic aș putea spune fiindcă nu voia să-și deschidă petalele, se simțea atras de cer așa că îl privea contemplativ. Reminiscențe din umbrele tunelului se întrezeau, vag, pe una din petale. Ca într-o luptă inegală, obosit, frunzele au început să pălească. Arșița deveni mai puternică. Dorința mută din inima trandafirului se înălța puternic către cer. Spre seară, două picături, ca o binecuvântare, îl spălă de praful amintirilor și coborând spre rădăcină. Își reveni și noaptea senină își desfăcu pentru prima dată petalele. Un miros plăcut făcu o stea să-i zâmbească. Beat de bucurie, scăpă din amintire loviturile întunericului și în zorii zilei, sub adierea unei brize, petalele își luară zborul către cer. Au rămas în urmă țepii și pământul secetos și arșița. Pe bolta cerului, în nopțile cu lună plină, priviți cu atenție si veți zări două stele apropiate. Una are miros de trandafir…