POVESTEA CRINULUI ALB

Purtată de un simțământ tainic, pășesc pentru prima dată pe poarta neagră din fier forjat. Pașii îmi calcă nesiguri și mi se opresc în fața unui... crin îmbobocit. E timid și totusi parfumul lui îmi trezește interesul. O coardă tainică din străfundul inimii începe să vibreze ușor dar prelung, ca un ecou. Una dintre petale era sfâșiată și parcă ar purta o picătura de sânge. Ii simt reținerea preț de câteva clipe. Să creadă oare că îl lovesc, că vreau să-i fac rău? Își revine fiindcă ceva tainic ne unește! Doresc să-i vorbesc! În fiecare noapte doresc să-l revăd și să-l stropesc cu roua lacrimilor mele, să-i alin suferința trecutului. Îi simt apăsarea și întrezăresc dorința de a-i fi alături. Nu pot sau nu vreau să-l părăsesc? Trebuia să fac ceva să-mi aparțină! Vorbindu-i zilnic, el își învinge timiditatea, și petalele i se desfac una câte una. Povestea lui e tristă. Din amărăciunea în care își are rădăcinile îi vine culoarea! Da, s-a hrănit cu multă amărăciune. Lacrimile mele i-au mângâiat petalele, și povestea lui a devenit povestea noastra. Ele i-au pătruns sufletul, iar parfumul lui a devenit îmbătător. Prin încredere, i-am redat frumusețea și, eliberându-l de rugii ce-l înconjurau, i-am redat libertatea! Singura forță ce mi-a oferit ajutorul spre a readuce la culoare această floare, reprezentativă luminii, a fost Dumnezeu. Sufletul meu, drept mulțumire, I-a dăruit crinul. Sunt sigură că numai lângă EL această floare nu se va mai ofili niciodată, iar puterea pe care i-o va da EL ne va îmbăta sufletele, le va descătușa. Am crezut și cred în puterea LUI!