Copacul vieții

În orașul Plopeni, la 5 decembrie 1980, a răsărit un „pui de nuc”. Deși puțin plângăcios și neastâmpărat, era dorit ca prieten de ceilalți, hrănindu-l cu credință. Cu trecerea timpului, puiul deveni puternic, viguros, cu rădăcini puternice. În dorința de a realiza ceva semnificativ, își întinse cu dragoste crengile, oferind celor din jur protecție și sfătuire pentru a-și depăsi obstacolele și propriile lor temeri. Ai impresia, când ești mic, că toată lumea te iubește. Să fie adevărat? În parte da, pentru că ești prea mic și chiar nesemnificativ ca să poți prezenta un pericol prin exprimările tale libere. Crescând, însă, cariera și atitudinea față de ceilalți, acordul sau dezacordul față de părerile lor, te fac plăcut sau, dimpotrivă, poți fi considerat un pericol. Și nu cred că sunt singura care gândește așa. Dintotdeauna oamenii au vrut să fie lingușiți, elogiați. Sindromul „Nero“ nu este ceva izolat, dimpotrivă, e întâlnit în orice situație. Încearcă să fii altfel decât ceilalți și imediat ești catalogat ca excentric. Ca profesor de limba română, iubesc arta, așa că, mi-am propus sa-i provoc pe copii. Prin exprimarea liberă ei și-au făcut cunoscute trăirile prin grafică, dar și prin cuvânt, cuvântul scris. A dispărut astfel monotonia cauzată de ritmul obișnuit : suni, predai, asculți, pui note și apoi pleci. Nu! De data aceasta am simțit că se poate face ceva! Oferindu-le câteva indicii și stând în spatele lor, ei au realizat câteva eseuri, poezii și încercări sentimentale dintre cele mai deosebite. Și aceasta pentru că ei s-au lăsat purtați de Adevăr spre Lumină. Da, au avut puterea să lupte împotriva Întunericului și au scos la iveală frumosul din adâncul sufletelor lor. Suntem cu toții niște „copaci”, ce avem liberul arbitru al alegerii dintre bine și rău, dar… în funcție de ceea ce rodim vom fi răsplătiți. Așa că… alegerea aceasta este o luptă dificilă întrucât oscilăm între a ne satisface orgoliile și renunțarea conștientă la plăceri otrăvitoare. A doua opțiune atrage după sine lovituri ce uneori sunt greu de suportat, iar unii, speriați, renunță. Drumul, însă, trebuie străbătut până la capăt, iar acest lucru se poate face prin credință, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cerul cu îngeri și sfinți ne vor fi martori, iar albastrul senin ne va aduce zâmbetul pe buze. Sufletele noastre, prin curaj și dorința de a-i ajuta pe ceilalți, sunt asemenea unor crengi ce se întind, pentru a fi un scut protector față de soarele arzător ori furtuni, angoasele dispărând. Calea spre izbândă este sigură din momentul în care vom învinge întunericul cu ajutorul Lui și nu bizuindu-ne numai pe propriile noastre forțe, aceasta fiind mândrie. Copacul crește înălțându-și fruntea spre cerul albastru, furtunile îi vor face rădăcinile mai viguroase. Din roadele lui se vor înfrupta toți cei ce vor să cunoască tainele Toamnei, ale cunoștințelor despre adevărata viață. Ignoranții vor avea crengile uscate, dar vor spune că așa trebuie să fie. Ateii vor avea foc în crengi, dar vor spune ca nu e nicio problemă. Umilii vor lăsa să le fie curățite crengile pentru a le aduce roadă și mai multă. Copacul, însă, crește cu fiecare zi care trece, apropiindu-se tot mai mult de Marea Întâlnire. Crești liber, dragule, Lumina sa te conducă! ***