Poezie
Cerul
2 min lectură·
Mediu
Sunt cerul, cel pe vecie creat.
Cu boltă fără de afund, de nestrăbătut, m-am desfășurat.
Cu genunea mea despart, precum Moise-a spus,
Apele cele de jos de apele cele de sus.
Pe vecie, prin abisul meu infinit,
Cele două începuturi - cel cu trup și cel fără de trup - s-au unit.
Încât, așa precum numai duhul cel întrupat se poate zări,
Așijderi nici firea cea fără de trup nu se poate simți.
Eu cuprind în sine-mi cele patru stihii
Din care s-au plămădit toate făpturile vii.
În afară de ele, mai cuprind văzduhul,
Ceea ce nu cu ochii se poate vedea, ci numai cu duhul.
Sunt ca o jumătate de crug, osebit de toate din jururi,
Și, deși sunt în nemișcare mereu, fără de margini rămân pe de-a pururi.
Pentru tot ce-i pe lume, eu sunt început și sfârșit.
Nici genuni și nici culmi nu mă-nchid.
Par nemișcat, însă nemișcarea mea-i aparentă.
Necontenit mă frământ, numai mișcarea e permanentă.
Munții înalți, care vă îngrozesc cu abruptele cline,
Povârnișuri, prăpăstii adânci, toate se află sub mine.
Neabătut nici o clipă din noimele veșnicei legi,
Eu, cerul, pe vecie durez și sunt în nemișcare pe veci.
Din volumul \"Antologie de poezie armeană\", traduceri de Dumitru M. Ion, Carolina Ilica și Haralambie Grămescu, Editura Minerva, București, 1981.
052.194
0
Poate ca exemplul vostru va fi urmat, cine stie, nu putem fi perfecti ca natie decat prin inhalatii de frumos, iar frumosul este universal!
Bogdan