Poezie
Sonet XLVII
(singurătatea … )
1 min lectură·
Mediu
Singurătatea, când cel drag mi-e casă
E deznădejde. Dacă Dumnezeu
Nu-mi dă speranță, cum voi trece eu
De zidul orb, când celuilalt nu-i pasă?
Mai rabd un dor sperând. Poate mă mântui
De aspra ta sentință condamnat,
Să ies din labirint înseninat,
Sau dacă nu, prin iad, în veci să bântui.
Mi-e libertatea temniță mizeră.
Ce mic e universul pentru prins!
Când ”te iubesc!” răsună tot mai stins,
Nebun e, oare, cel care mai speră?
Arată-mi, Doamne, calea spre-mplinire,
Sau fă-mi din vise, tristă nălucire!
001.736
0