Poezie
din rai
.
1 min lectură·
Mediu
mai făceam un tril
din vârful limbii
și vântul, ascultător,
suiera înspre cer a lumină;
cu ea
îți împleteam flori în șuvițele negre
de pe nas și frunte.
când cerul era senin și cu soare
sărutul meu ți se arcuia
pe-o sprânceană,
iar când era ploaie și ne udam,
pe amândouă chiar.
încălecam cu picioarele iarba
ce ni se lipea prin tălpi de glezne
(cu tălpile noastre
oarecând
mai ascultam pământul strămoș
ce mai zice)
și înseși brațele noastre
ne erau leagăn
pe-atunci.
știam să scriu. ba chiar
îți desenam umărul
când îngerii mi-au strigat să încetez:
nu venise încă
vremea icoanelor...
tu îmi erai Evă frumoasă
eu -tânăr și Adam
amândoi
neîntâmplați de goi
și căzători din rai.
știi,
o parte s-a rupt în mine
de-atunci
și n-am mai regăsit-o peste milenii;
cu partea aceea, acum,
îți redescopăr
cuvintele mele...
002.479
0