ovidiu cristian dinica

cînd vântul tulburat de sălcii ne va acoperi inimile o clipă o să rămână să-ți sărut pleoapele apoi coborând în noapte vom locui în cuibul cu furnici

clădirea aceasta mustește de amintiri de făpturi plăpânde sau imagini grotești s-au spus cuvinte s-au cinstit clipe ori s-au necinstit nume și fapte s-a înregistrat pe pelicula

poetului i-am văzut ochii într-un nor de emoții deasupra fruntea străbătută de râuri ca niște gânduri cu maluri abrupte peste care trona liniștea sinucigașă a sinapselor

femeia hrănind porumbeii cu liniștea iubirilor de primăvară aduce în odihna zeilor inima curată a curcubeului răsărită din sânii albaștrii ai zării pentru a dărui îngerilor

nu știu ce vânt bântuie forul interior al soarelui sau ce cuvinte înzestrează bolta stelară cu singura neliniștită veghere știu că în zidirea albastră a marelui gol se inversează dimensiuni cu

când stele răsar în pieptul tău iubito se varsă căi lactee în părul mirosind a trandafiri lumina se înalță din ochii strălucind a dimineți chipul ți se colorează-n amintiri iubirea se

sărbătorile se numără cu degetele înmuiate în suflet sunt pentru început și pentru sfârșit cu cântecul tihnit în amiază sărbătorile nasc bucurie aduc soarele în hotarele vieții să treacă

bate-mă încet din rostirea ierbii și a pașilor de cuc bate-mă vârtos cu cântec înalt ploaia să ne acopere bate-mă atent la glasul vântului și la zborul păsării bate-mă cu iertarea ploii inima

mama ascunde cuvintele în spatele gândurilor, acestea se încaieră, aleargă, sfâșie ca niște fiare flămânde, pe care le adună totuși ca și cum din părul lor ar împleti ciorapi pentru ierni

au evadat griji frici nevoi din spasmul nopții zilele se zbat în gânduri negre lumina se destramă bunul simț se ascunde te sugrumă obsesii galantarul este gol pe cerul încărcat stelele

pasărea de zi zboară doar pe cerul liber soarele nu topește urmele aripilor sale arde o dată cu ultimul vis

În miezul cuvintelor silabele stoarse de țestul literelor desfac chipul păsării strigătul ei este înghițit de stele

masa gelatinoasă zăcea strânsă asemeni unui gând tulbure în teama că nu va răzbate mintea înfierbântată de griji soarele intra prin spărtura din gard să împrăștie muștele adunate pe

în prima zi gândul devenit cuvânt a dăltuit cerul și-n cer s-a arătat lumina din prea multă liniște s-au ivit oamenii în inimile lor Dumnezeu a pus iubirea primelor cuvinte cu celelalte

când au trecut, copitele cailor au intrat în pământ, nu va mirați dacă din loc în loc veți găși oșteni călare îngropați până la genunchi, până la brâu sau până la gât, dați-le câte o ulcică cu