ovidiu cristian dinica

la marginea ploii în sărbătoarea perpetuă a luminii inima copacului este pricina primăverii trecerea timpului prin ținutul frunzelor aduce zâmbetul irișilor

cu pânzele în vânt pe mări agitate poeții se încumetă să aducă lumina îngroapă frica în esențe pe cer nu au rău de înălțime sunt demiurgi vânează tristețea nu se tem de

La capătul firului sunt secunde pe care timpul le înrămează spaima de a nu pierde zâmbetul bogat al toamanei desprinde silabe din carnea cuvintelor se naște strigătul de iarnă al fricii stăpâne

legat la ochi cu mâinile tale te văd cum te apleci peste fruntea mea să-ți simt singurătatea, alungă din mine gândurile fără de sfârșit cu straiul tău cernit, moarte tu esti

calul privea lumea cu nările aburinde acoperind zarea din când în când lipsit de griji păștea într-un deal al viței de vie cu lumini ascunse în ochii săi mari strălucea cerul sub care a

În mine un zeu zâmbește cu chipul înconjurat de lumina florilor de mai. Pe zâmbetul său conturul dulce al ploii sapă ritmic dinspre trecut spre legendă, lângă el calul cu aripi atinge marginea

omor timpul cu lăstari de frică ce înconjoară pământul pe la tropice ca o floare carnivoră ce pătrunde în inimă cu imensitatea luminii să ardă amurgul pogorât pe trup

zi și tot ce vei spune se va întoarce, libertatea egoului exprimată virulent devine toxică în corul libertăților comune, într-o pandemie doar transpirația te salvează de la

privim colinele verzi spânzurați de cer fără teamă coborâm de pe umeri în fluidul ce ne strivește auzul știm să afirmăm despre noi ca despre acele păsări ce-și părăsesc cuibul o dată cu

îți scriu acum ploaia a stat în inimă umbra s-a topit trupul tău cald îl simt cum alunecă în graba ultimului tren îți etalezi nurii cu pașii tăi răscolitori chemi ploaia cu graba din

a topit taine în cuvinte nu s-a oprit din scrisul genezei cu propriul sânge globulele albe sfere luminoase au fost nașterea sa născându-se de o mie de ori și tot nu-l

iubito păsările din inima ta cântă si visele tale ca într-un cuib se zidesc în cerul din inima mea pe strat de aer proaspăt într-o ordine a ordinii în care ne îmbrățișam într-o nouă

se scurg silabele albe și negre în lutul privirii asemeni îngemănării luminii din sânul cald al nopții secundele tac în clepsidră îngerul cu lacrima sa acoperă cerul flămând timpul ia cu

întinsă ca o cămașă pe culme gara respiră în singurătate, trenul este pregătit să treacă peste ape asemeni privirii ce ignoră clipa,în stații poți întâlni bolnavii din tranșeele

se ascund umbre în visul cu sânge plâng clipele învesmântate în țolul gătit pentru moarte vrăjte să rupă din eternitate cuvinte să le destrame trist din caierul vieții

urc din stradă om și pasăre adun sub ceață case și curți în rondul străjuit de vânt sunt legat cu pădurea sub care latră câinii viața pe ziduri cariate de ploaie