ovidiu cristian dinica

cu finalul înzăpezit în troiene regăsesc poveștea de iarnă în care două inimi ale toamnei reîntregesc cerul două lacrimi la marginea albă a mesei picioare tale calcă

sângele tău mamă în noapte scrie poeme sunt vise sub așternerea pașilor trudiți trei câini te urmează fideli inimii suntem proaspeți și calzi te iubim în cumpăna zilei cu sărutul împlinit

Siguranța cu care parcurgem distanța până la cer ne apropie de visele noastre. Uneori acestea sunt mari ca o dimineață de primăvară din ochii păsărilor pe care le găzduim în

Pomii se întind pe trotuar obosiți să-și poarte coroana de frunze. Ca soldați în tranșee își reazemă scoarța de cer pe care coboară muguri de rouă. Se împletesc cuiburi de

Iubito cu razele soarelui te înconjor ca pe un fulg rătăcit pe care il plimb între privire și inimă până când sărutul va prinde contur în ninsoarea de primăvară iscălind pe cerul din

păsările cu ritmul rănit sunt trandafiri de metal cu fir de argint în clipa privită din spate de ploaia cu solzi de pește ce acoperă cerul cu aripi de toamnă despicate în culori

Iubirea, țărm de corali dăruit cu ninsoare de toamnă

mâna dreaptă care mă închină cu ea scriu mănânc închid la nasturi toamna mă intimida zilnic în timp ce naiv rătăceam sensul într-un oraș populat cu himere din lăuntrul mintii mele sa

tu știi că am găsit pe zăpadă urma picioarelor tale că au crescut pădurile sub pleoapele mele ce tind să acopere iubirea în cuvinte să-i fac cuib sub povara verilor fierbinți să dezgrop

bunica a risipit teama, își punea inima pe masă să găsească rost timpului, a tras hotărâtă de viață să ascundă slăbiciunea trecerii în credință, a născut de unsprezece ori și tot de

Zilele se ascund în umbră. Insomniile veacului lasă dezbrăcată lumea. Speranța este un copil pedepsit pe coji de nucă. Trecătorii aleargă după o gură de aer. Ciclopii încurcă pașii, în

În camera mea cu ferestrele larg deschise intră păsările. Aduc cu ele aerul proaspăt. Vor cuib în toamna trupului meu, încărcată cu rodul pomilor altoiti

grijile asemeni unor foci mature la pândă lovesc sufletul în așteptarea zorilor înnodate sunt o funie groasă petrecută peste inima ce pulsează grăbită în trupul ros de carii să